Maica Domnului, martor şi punte spre Hristos pentru umanitate

A patra mare sărbătoare a verii (după Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi Schimbarea la Faţă a Domnului) este legată de pomenirea trecerii de pe pământ la cer a Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, praznic numit în limbaj liturgic Adormirea Maicii Domnului. Prin mutarea Sa în Împărăţie, Maria, Maica Luminii, se află dincolo de moarte şi judecată, dar omeneşte, ea rămâne infinit maternă, întoarsă către toţi oamenii, rostind pentru întreaga umanitate rugăciune spre mântuirea tuturor.

Acest praznic reprezintă cea mai importantă dintre sărbătorile închinate Fecioarei Maria, fiind precedat de un post de două săptămâni care se încheie la 15 august. Multe caracteristici ale acestei sărbători sunt împrumutate de la celelalte prăznuiri ale Sfintei Fecioare de peste an. Astfel, Evanghelia Utreniei este cea care relatează vizita Mariei la Elisabeta (Lc. 1, 39-56). Apostolul (Filipeni 2, 5-11) şi Evanghelia de la Sfânta Liturghie (Lc 10, 38-43; 11, 27-28) mai sunt întâlnite şi la 8 septembrie, când sărbătorim Naşterea Maicii Domnului.

Analizând aceste texte citite la 15 august ne dăm seama că ele nu fac nici o aluzie la moartea Fecioarei Maria. Semnificaţia specială pe care Biserica o atribuie sărbătorii de la jumătatea lunii lui Gustar trebuie aşadar căutată în cântările de la Vecernia şi Utrenia praznicului respectiv.

Această semnificaţie este una dublă. Pe ea o găsim în mod exact expri­mată într-un fragment dintr-o stihire cântată la Vecernie: „Izvorul vieţii în mormânt se pune şi scară către cer mormântul se face”.

Mai mult decât comemorarea unei morţi

Prima parte din această frază, „izvorul vieţii în mormânt se pune”, ne indică faptul că noi am comemora moartea Preasfintei Fecioare. Dacă noi prăznuim cu evlavie în fiecare an sfârşitul pământesc al Înaintemergătorului Ioan (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul), al Apostolilor, mucenicilor şi tuturor bineplă­cuţilor lui Dumnezeu, cu mult mai mult vom cinsti moartea Maicii Domnului, care este de asemenea Maica noastră, cea care depăşeşte în sfinţenie şi slavă pe toţi cei aleşi. Însă sărbătoarea de la 15 august reprezintă mai mult decât comemorarea morţii Mariei. A doua parte din stihira invocată mai sus spune: „Şi scară către cer mormântul se face”. Într-un fel, mormântul oricărei persoane care a adormit întru Hristos este o scară care conduce către cer. În cazul Sfintei Maria, acest lucru are un caracter cu totul excepţional.

Textele liturgice care alcătuiesc slujba praznicului ne duc într-o altă direcţie: „Ridicaţi porţile şi în chip frumos primiţi pe aceasta, pe Maica Luminii celei pururea fiitoare..., căci în această zi cerul îşi deschide sânul său pentru a o primi... Îngerii cântă la a ta Preasfântă Adormire pe care o prăznuim cu credinţă... Tot nea­mul pământesc să tresalte cu duhul şi să prăznuiască cu bucurie sfinţita Adormire a Maicii lui Dumnezeu”... Sunt fragmente din slujba Vecerniei şi Utreniei, unde nu este vorba doar despre primirea sufletului Fecioarei în cer. Deşi sărbătoarea de la 15 august nu ne direcţionează spre aşa ceva (în calendarul liturgic ortodox, praznicul nu poartă numele de Înălţarea cu trupul la Cer a Fecioarei Maria, cum apare în cazul Bisericii de rit latin), textele Mineiului exprimă credinţa în Înălţarea cu trupul la cer. Conform acestei credinţe, trupul Mariei nu a cunoscut corupţia care urmează morţii; el nu a rămas în mormânt; Fecioara Maria a fost mutată la cer de îngeri (Mutarea Născătoarei de Dumnezeu diferă de Înălţarea Domnului care S-a suit la cer prin propria Sa putere).

Mutarea cu trupul la cer a Născătoarei de Dumnezeu este situată în afara şi deasupra istoriei. Credinţa în această mutare nu se sprijină pe un temei scripturistic. Ea nu este obiectul nici unei definiţii dogmatice. Biserica n-a impus nici unui credincios până acum Înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului. Dar dacă afirmarea sau acceptarea acestei credinţe nu a fost pretinsă de Biserică, putem spune un lucru sigur: conştiinţa ortodoxă consideră negarea Mutării cu trupul la cer a Fecioarei nu doar ca pe o cutezanţă, ci chiar un fapt blasfemiator.

Prin viaţa Sa a câştigat biruinţa asupra iadului

Pe de altă parte, cum să negăm un fapt care se sustrage oricărei verificări istorice? Conştiinţa sobornicească ortodoxă, luminată de Duhul Sfânt, a fost convinsă că, dacă plata păcatului este moartea (Rom 6, 23), Fecioara Maria a câştigat prin viaţa sa şi prin naşterea Fiului lui Dumnezeu din ea biruinţa asupra morţii. Desigur, nu în modul în care a făcut-o Hristos prin Învierea Sa din morţi, dar fiind şi ea slăvită în trupul ei. Biserica a avut de foarte devreme intuiţia că trupul Mariei nu ar fi putut rămâne prizonierul morţii. Dumnezeului făcut om Îi corespunde omul îndumnezeit şi prima fiinţă omenească prezentă, suflet şi trup, în slava dumnezeiască, „Femeia înveşmântată în soare” despre care ne vorbeşte Apocalipsa, adică Maica Domnului.

În icoana Adormirii, spaţiul morţii se deschide, Hristos apare biruitor şi vertical din lumină, ceea ce face din scena picturală o cruce de slavă, având în vedere poziţia Maicii Domnului aşezată orizontal pe catafalc. El ia în mâinile Sale sufletul fără trup al Maicii Sale, reprezentat ca un copil care urmează să se nască în Îm­pă­răţie, strângându-l la pieptul Său.

Această zi ne pune în faţă cinstirea trupului Fecioarei

Mutarea sa la cer ne arată cât de mult slăveşte Dumnezeu trupul celei din care Fiul său S-a născut. Învăţătura de credinţă ortodoxă în ceea ce priveşte venerarea rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor nu este lipsită de temei scripturistic. După un lung dialog cu Dumnezeu în cursul căruia Moise a primit cele Zece porunci şi întreaga Lege Veche, chipul său strălucea de o asemenea lumină, încât israeliţii nu îi puteau privi faţa. Lumina pe care o reflecta faţa lui era una divină şi făcea prezentă slava lui Dumnezeu. Cel Atotputernic îşi exprima această slavă în mod vizibil pe chipul lui Moise şi de aceea poporul păcătos nu-i putea privi chipul, fiindcă păcatul şi Dumnezeu nu se pot întâlni niciodată faţă în faţă. De aceea Moise purta un văl, văl pe care Sfântul Pavel îl vede ca un simbol al orbirii spirituale a poporului iudeu. Căci el spune: „Dacă slujirea cea spre moarte, săpată în litere, pe piatră, s-a făcut întru slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să-şi aţintească ochii la faţa lui Moise, din pricina slavei trecătoare a feţei lui, cum să nu fie mai mult întru slavă slujirea Duhului? Căci de a avut parte de slavă slujirea care aduce osânda, cu mult mai mult prisoseşte în slavă slujirea dreptăţii” (2 Cor., 3, 7-9).

Sprijinindu-ne pe acest text, putem spune referitor la Maica Domnului: dacă chipul lui Moise, atunci când el a primit cuvintele scrise pe piatră de degetul lui Dumnezeu, strălucea pentru a face prezentă slava care-l învăluise cu totul, cu cât mai mult s-a întâmplat aceasta cu trupul şi chipul Mariei atunci când ea a primit în pântecele său pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, iar puterea Celui Preaînalt a umbrit-o?

Ce slavă a acoperit atunci trupul Mariei! Sau, ca să reluăm cuvintele Apostolului Pavel, dacă slujirea cea spre moarte i-a dat lui Moise o slavă care l-a umplut de lumină, cu cât mai mult slujirea dreptăţii încredinţate Fecioarei prin pogorârea Luminii adevărate în pântecele ei, Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Maria.

Această slăvire a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi nu un simbolism sau anumite cir­cumstanţe istorice constituie fundamentul sărbătorii de la mijlocul lui august.

Model oricărui suflet dornic să sporească în el harul

Sărbătoarea aceasta nu o are în vedere însă doar pe Maica Domnului, ci vizează întreaga natură umană, căci prin Maria, umanitatea a oferit lui Dumnezeu tot ceea ce avea ea mai bun. Dacă ne uităm cu atenţie la începutul şi sfârşitul anului bisericesc vedem cum el este încadrat de două sărbători închinate Născătoarei de Dumnezeu, Adormirea şi Naş­terea sa. Astfel, asociat şi subordonat parcursului vieţii lui Hristos, viaţa Sfintei Fecioare marcată prin sărbătorile închinate ei exprimă itinerarul şi înălţimea duhovnicească la care poate ajunge umanitatea plină de credincioşie faţă de Dumnezeu.

Maica Domnului a primit daruri dumnezeieşti de care nu s-a mai bucurat nici un alt om pe pământ.

Dar această desăvârşită rodire a harului în Fecioara Maria pe care noi o cinstim la 15 august se oferă ca model oricărui suflet dornic să sporească în el harul dobândit la fiecare mare sărbătoare, Naşterea Domnului, Învierea Lui, Pogorârea Duhului Sfânt... Pentru că asemenea Maicii care a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat şi noi suntem chemaţi să naştem în sufletul nostru, duhovniceşte, pe Hristos.

(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)