Purtarea crucii, semnul adevăratei urmări a lui Hristos

„Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.” (Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1)

În rânduiala şi înţelep­ciunea ei inspirate de Duhul Sfânt, Biserica a crezut de cuviinţă ca fiecare din cele cinci duminici ale Postului Mare să fie închinată sau consacrată unei teme de reflecţie teologică specifică perioadei liturgice în care ne aflăm, pentru o mai intensă desluşire şi profundă înţe­legere a semnifi­caţiilor căii pregătitoare pe care o avem de urmat spre a ne întâlni cu Hristos Cel înviat în marea sărbătoare a ­Învierii.

Paşi către Înviere

Astfel, prima duminică a Postului (numită şi a Ortodoxiei) îndeamnă la înţelegerea identităţii de credinţă, ca fundament al oricărui exerciţiu concret al omului credincios de participare la viaţa Bisericii. Duminica a doua, închinată Sfântului Grigorie Palama, descoperă într-o manieră încurajatoare posibilitatea împăr­tă­şirii omului credincios de slava lui Dumnezeu. A treia duminică, a Crucii, actualizează smerenia şi renunţarea la sine drept condiţii indispensabile pentru urmarea lui Hristos. Cea de-a patra duminică, în care se face pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, sugerează impor­tanţa metodei, a planului ori a strategiei de urmat în orice demers pozitiv, mai ales în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească. Duminica a cincea, a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, aduce în atenţie posibilitatea schimbării totale prin pocăinţă a omului păcătos, care poate accesa astfel milostivirea nemăsurată şi neîngrădită a lui Dumnezeu faţă de el. Temele teologice propuse de toate aceste cinci duminici oferă o necesară orientare şi totodată asigură o însoţire binevenită a celor credin­cioşi, care, în mod liber şi conştient, urmează calea postului. Semnificativ apare în acelaşi context şi felul în care teme teologice mai abstracte, oarecum, sunt îngemănate cu evocări ale per­sonalităţilor remarcabile din istoria şi experienţa Bisericii - sfinţii -, din dorinţa poate nerostită a Acesteia, ca învăţătura să fie permanent exemplificată şi întruchipată, adică să devină accesibilă tuturor.

Situată în acest cadru, Duminica a treia, a Crucii, primeşte valoarea centralităţii, a mijlocului, a miezului şi poate chiar a punctului de sprijin din care lumea va putea fi răsturnată, nu în sens arhimedic, ci în cel mai genuin sens paulin: „Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 18).

Crucea, cheia înţelegerii lui Hristos

Pericopa evanghelică aleasă de Biserică spre a fi lecturată în cadrul Sfintei Liturghii din această Duminică a treia a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci, se regă­seşte în ultimele versete ale capitolului 8 şi primul verset al capitolului 9 din Evanghelia după Marcu.

În primă instanţă foarte interesant apare contextul acestor afirmaţii ale Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum sunt ele consemnate şi transmise de autorul celei de-a doua Evanghelii din ordinea canonică a scrierilor Noului Testament. Aflându-se împreună cu ucenicii Săi prin satele din preajma Cezareii lui Filip (Marcu 8, 27), Mântuitorul îi chestionează pe aceştia în legătură cu identitatea Sa: „Cine zic oamenii că sunt?" (Marcu 8, 27). Răspunsul acestora, care exprimă de fapt convingerea lumii, sunt variate: Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre proroci (Marcu 8, 28). Mântuitorul însă continuă cu o a doua întrebare, mai insistentă şi totodată mai directă: „Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?" (Marcu 8, 29). Răspunsul la această a doua întrebare este oferit de Petru, în numele tuturor celor doisprezece: „Tu eşti Hristosul" (Marcu 8, 29). Descrierea ulterioară a scenei din finalul capitolului 8 arată limpede că Petru (şi implicit toţi ceilalţi ucenici) înţele­geau sau cunoşteau identitatea Învăţătorului mai mult decât lumea, dar nedeplin. După ce Iisus vesteşte prima dată pătimirile Sale din Ierusalim (Marcu 8, 31), Petru „îl ia de o parte" (Marcu 8, 32), încercând să-L convingă dojenitor să renunţe la această intenţie. Atitudinea lui Petru determină răspunsul drastic al Mântuitorului, dificil de imaginat cu puţin timp înainte: „Mergi înapoia Mea, satano!" (Marcu 8, 33). Imediat după acest dialog al iden­tităţii, Evanghelia după Marcu redă îndemnurile lui Hristos în privinţa urmării Lui, care alcătuiesc textul pericopei evanghelice din slujba Sfintei Liturghii a Duminicii a treia din Post, a Sfintei Cruci. Cu alte cuvinte, Evanghelia după Marcu construieşte un discurs teologic în care identitatea lui Iisus Hristos este nedespărţită de luarea crucii.

Doar în lepădarea de sine, în luarea crucii şi în urmarea Mântuitorului ajung creştinii la înţelegerea corectă a identităţii Lui, căci aceasta din urmă nu poate fi înţeleasă decât prin prisma smereniei şi răstignirii, la care sunt chemaţi toţi cei ce doresc să Îl urmeze.

Crucea, singura cale spre Hristos

Îndemnul de urmare a Lui pe care Hristos îl adresează ucenicilor şi mulţimii chemate nu este exprimat oricum, ci este integrat într-un proces, având o etapizare precisă, pedagogică. În primul rând, de la acest exerciţiu nu este nimeni exclus. Accesarea lui este liberă pentru oricine voieşte. Constrângerile de orice fel sunt cu desăvârşire excluse. Adevărata urmare a lui Hristos este doar cea care se hrăneşte cu voia liberă. Hristos nu sileşte pe nimeni, nici măcar în a-L iubi.

În al doilea rând, această in­tenţie şi decizie liberă şi conştientă de a-L urma pe Mântuitorul se cuvine a fi secondată de lepădarea de sine. Cine alege liber să Îl urmeze pe Hristos trebuie să se lase în mâinile Lui, să se încredinţeze Lui, să se lase în voia Lui. Să Îl lase pe Hristos să conducă. Verbul grecesc care indică această lepădare de sine (ἀπαρνέομαι) poate avea şi o semnificaţie chiar mai categorică - negare de sine. Evident, acest sens nu trebuie înţeles ca o dizolvare a propriei identităţi, ca o anulare absurdă a propriei subiec­tivităţi, ci ca o renunţare de bunăvoie la (con)ducerea propriei vieţi în favoarea călăuzirii pe care Se oferă să o preia Hristos pentru fiecare dintre noi. Alegerea de a-L urma şi de a-I încredinţa viaţa noastră este continuată, potrivit celor transmise de Evanghelia după Marcu, de un al treilea pas - luarea crucii. Cuvântul din originalul grecesc (αἴρω) poate însemna şi „a te lăsa (a fi) însoţit de ceva". Astfel, luarea crucii trimite la înţelegerea potrivit căreia omul credincios care îşi ia crucea face, de fapt, exerciţiul de a accepta această realitate a crucii în viaţa lui.

Ce înseamnă să accepţi crucea în viaţa ta? Înseamnă să trăieşti permanent cu perspectiva propriei răstigniri, care nu se va petrece bineînţeles la modul fizic, ci la cel duhovnicesc, mistic. Răstignirea mea înseamnă răstignirea propriului ego, jertfirea propriei voinţe ca încredinţare a vieţii în purtarea de grijă a Mântuitorului, Care, ca un Pedagog desăvârşit, va şti mai bine decât mine cum să îmi rânduiască viaţa aceasta pământească, pentru a o arvuni pe cea veş­nică. Pentru că nimic din tot ceea ce ne înconjoară în această viaţă pământească şi lume văzută nu se poate apropia, ca impor­tanţă, de valoarea sufletului nostru. De fapt, încre­dinţându-I lui Hristos viaţa noastră pământească ne facem un mare bine propriului nostru suflet, pentru că Hristos va călăuzi această viaţă numai în interesul mântuirii noastre, chiar dacă pedagogia Lui uneori presupune refuzul unei fericiri standardizate la nivel pământesc, lumesc. Toată această urmare a lui Hristos, care presupune renun­ţarea la sine şi răstignirea propriei voinţe are ca scop unic câştigarea sufletului fiecăruia, adică mântuirea. Iar Hristos descrie în final mântuirea drept vedere a Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere. Părtăşia la această Împărăţie nu este rezervată însă celor care pleacă din această viaţă, ci poate fi pregustată chiar şi aici, în această viaţă, căci Biserica este Împărăţia care ne întâmpină deja, amintindu-ne constant cuvintele Mântuitorului, că trăim în lumea aceasta, dar nu suntem din ea.

(Pr. Asist. Dr. Cosmin Pricop, Ziarul Lumina)