Dincolo vom descoperi cine este cu adevărat sărac sau bogat

„Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.” (Duminica a 22-a după Rusalii  - Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr -  Luca 16, 19-31)

Singur în suferinţă

Pilda rostită de Mântuitorul Hristos ne pune înainte imaginea unui bogat din vechime. Bunătăţile curgeau peste el precum apa izvorăşte dintr-un izvor şi se veselea „în toate zilele în chip strălucit”. Însă acesta îi dispreţuia pe oamenii săraci şi bolnavi şi nu se lăsa mişcat de suferinţa lor. Bogatul se veselea „în toate zilele”, uitând de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Trăind astfel, a făcut ca judecata care îl aştepta să fie fără de milă, iar pedeapsa viitoare, de neiertat.

Înaintea porţii casei acestui bogat zăcea Lazăr, „poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului”. Lazăr era „plin de bube”, iar câinii „lingeau bubele lui”. O privelişte atât de tristă ar fi înmuiat chiar şi o inimă de piatră. Şi totuşi, bogatul a rămas crud şi neomenos şi îl trecea cu vederea pe Lazăr în fiecare zi, fără milă, nepăsător. Lazăr nu s-a revoltat, nici nu şi-a pus întrebări privind purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de el, în timp ce vedea că bogatul îşi cheltuia averea cu prietenii din jurul lui. De aceea, săracul „a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”.

Lazăr nu era numai sărac, ci şi bolnav, iar sărăcia, unită cu boala grea, îi accentua suferinţa. Era un cadavru viu, atât de slăbit de boală, că nici câinii nu îi mai putea alunga, ci, „venind, lingeau bubele lui”. Lazăr suferea încă şi mai mult din cauza singurătăţii. Nimeni nu-l ajuta, deşi, cu siguranţă, nu puţini se perindau către casa bogatului. Cu toţii ştim că nu ne doare atât de tare suferinţa, atunci când nu se află nimeni ca să ne ajute, cât ne doare atunci când sunt mulţi oameni lângă noi, dar nu vor să ne întindă o mână de ajutor. Un motiv în plus de suferinţă era faptul că nimeni nu-l mângâia, nici cu cuvântul, nici cu fapta. Lazăr îi vedea pe ceilalţi fericiţi, dar nu era invidios pe ei, ci înţelegea mai bine nenorocirea sa. Când omul aflat în necazuri este înconjurat de semeni care împreună-pătimesc, simte o mângâiere. Dar Lazăr era singur în suferinţa sa. Oamenii obişnuiesc să-i judece pe semenii lor săraci şi bolnavi, socotindu-i păcătoşi şi părăsiţi de Dumnezeu şi cred că astfel aceia îşi primesc pedeapsa. La fel îl judecau şi pe săracul Lazăr. În fine, pentru că el trăia „înainte de lucrarea harului mântuitor”, nu avea nici nădejdea învierii sale. Iată câte motive de suferinţă avea Lazăr.

Asemenea bogatului, unii se înmormântează din viaţă în averile lor

După un timp cei doi au murit. Dar Hristos ne prezintă diferit în pildă cum s-a petrecut cu fiecare. Moartea bogatului a fost cu înmormântare, pe când moartea săracului a însemnat plecare şi mutare la o viaţă mai bună, de la osteneli la cununi. De fapt, sufletul nelucrător al bogatului fusese înmormântat de mult timp în trupul său cel legat de patimi ca şi cu un lanţ. Dintr-odată, luxul în care trăise a dispărut şi slugile nu îl mai puteau ajuta cu nimic.

Viaţa prezentă trecătoare, în comparaţie cu cea viitoare nesfâr­şită, este ca o picătură de apă faţă de oceanul nemărginit. Şi pe cât de mare este deosebirea dintre vis şi realitate, pe atât de mare este deosebirea dintre starea prezentă şi cea viitoare.

Lumea aceasta este ca un teatru, iar oamenii sunt nişte actori, ce joacă pe scena propriei vieţi. Adeseori fac pe împăraţii şi pe bogaţii şi măştile pe care le poartă sunt lucrurile din viaţa aceasta, bogăţia şi sărăcia. Însă spectacolul vieţii de aici are pentru fiecare om un sfârşit, când măştile cad. Dacă cercetăm conştiinţa oamenilor şi pătrundem adânc în sufletul lor, vom vedea cum mulţi bogaţi sunt de fapt săraci în virtute. La sfârşit, se va vedea cine este cu adevărat bogat şi cine este sărac. Lazăr s-a dovedit a fi mai bogat decât toţi, iar bogatul, mai sărac decât toţi.

Pilda aceasta a fost spusă spre înţelepţirea tuturor. În faţa noastră sunt cele două imagini: a bogăţiei zgârcite şi a sărăciei răbdătoare. Atunci când vedem pe cineva suferind, sărac şi bolnav, să nu-l socotim nefericit, iar când vedem pe un bogat că trăieşte în belşug, să nu-l fericim. Să nu fim tulburaţi de cele ce ni se întâmplă în viaţă, nici să ne lăsăm înecaţi de valurile ei. Să nu-i judecăm pe semeni după cele exterioare, nici după înfăţişare, nici după îmbrăcăminte, ci după cele ce poartă înlăuntrul lor, cercetându-le mai înainte viaţa şi conştiinţa. Căci importante nu sunt frunzele, ci roadele unui pom. Cu adevărat fericiţi sunt nu cei bogaţi, ci cei virtuoşi. De plâns nu sunt cei săraci, ci cei păcătoşi. Când vedem pe cineva care trăieşte în păcate, fără să sufere, să-l plângem, căci va îndura în viaţa de apoi toate suferinţele. Când vedem pe cineva virtuos care suferă nesfârşite încercări, să nu-l plângem, fiindcă el şi-a ispăşit aici toate păcatele şi pentru răbdarea şi nădejdea lui, i se va găti răsplată în viaţa de apoi.

Atât răpirea bunurilor altuia, cât şi nemilostivirea sunt lăcomie şi păcat

Nu-i de lepădat şi de dispreţuit un om care are pe trupul lui răni, ci unul care are pe sufletul lui mii şi mii de plăgi şi nu se îngrijeşte de ele, fiind sărac de orice faptă de virtute.

Greşim spunând că Dumnezeu, dacă iubeşte pe cineva, nu îl lasă sărac şi bolnav, ci poate tocmai acesta este semnul dragostei Lui. Desigur, probabil că bogatul din pilda de astăzi nu l-a nedreptăţit personal pe Lazăr, nici nu a luat ceva din cele ale lui. Dar lipsa milosteniei şi a omeniei l-a osândit. Căci nu numai răpirea averilor altora, ci şi neîmpărţirea averilor proprii către cei nevoiaşi este tot lăcomie şi păcat.

Această pildă îi învaţă pe cei bogaţi să nu se mândrească cu bunurile lor, nici să nu se îngâmfe că nu sunt pedepsiţi, deşi sunt adeseori păcătoşi, căci pedeapsa cumplită de apoi îi aşteaptă neîndoielnic. Iar pe cei săraci îi mângâie, ca să nu fie tulburaţi în sufletul lor de fericirea celorlalţi, nici să nu creadă că Dumnezeu a încetat să le poarte de grijă. Căci cu toţii vor primi cele cuvenite: unii osânda şi pedeapsa răutăţilor lor, iar alţii cununile răbdării şi ale suferinţei lor.