Imnurile iubirii

La început a fost Cuvântul. Apoi, au apărut şi cuvintele noastre. Dar care a fost prima: poezia sau proza? A fost mai întâi poetul sau istoricul? Imnograful sau naratorul? La început a fost poezia, pentru că la vremea respectivă oamenii simţeau mai mult decât gândeau. Simţirea lor dădea naştere imnurilor religioase, cronicilor în versuri, sfaturilor în puţine cuvinte, totdeauna armonios dispuse. Apoi, simţirea a început să fie dominată de gândire şi aşa au apărut codurile de legi, povestirile istorice masiv documentate, micile povestiri şi romanele. Simţirea sufletească s-a condensat tot mai mult până când poezia a fost sufocată şi trimisă în rândul scrierilor „neserioase”. Un autor de cărţi ştiinţifice, un scriitor de romane, un funcţionar care „creează” şi semnează tot felul de hârtii au ajuns mult mai de preţ decât un poet. Poeţii sunt visători, inutili, necitiţi, veşnic sentimentali. Poeţii nu gândesc. Iar astăzi, când ni se cere atât de mult să cugetăm fiecare gest al vieţii noastre, poezia este mai ignorată ca oricând. Însă dragostea poate fi ignorată? Şi ce poate fi mai frumos decât o poezie în care condensezi toate sentimentele tale, toate gândurile tale, toate aspiraţiile tale? Şi totuşi, nimeni nu mai scrie astăzi marele poem al vieţii sale decât în proză... O proză de slabă calitate, trebuie să o recunoaştem.

Acum optsprezece ani, pe data de 16 septembrie 2000, trecea la cele veşnice unul dintre ultimii mari poeţi români, Ioan Alexandru. Rareori poţi vedea poezii cu un bogat conţinut teologic asemenea celor scrise de mâna lui. Au un aer al vechimii, al vremurilor de la începutul creării omului, ca primele imnuri pe care Adam şi Eva le-au dedicat în multa lor iubire lui Dumnezeu Însuşi pe când încă nu gustaseră din pomul cunoştinţei binelui şi răului. „Iar că iubirea mai poate să vieze / e singur semn că totul nu-i pierdut / în umbra de căpiţe la nămieze / miroase-a rai ulciorul ne-nceput. // Numai să am răbdare-n priveghere / milă în jertfă, sare în cuvânt / Prin iubire ţin de Înviere / de mireasma celuilalt pământ” („Durată”, în: Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Antologie, Bucureşti, Ed. „Ioana”, 1995, p. 21).

Iubirea singură adună

Cu toţii am scris măcar o dată o poezie sau, dacă nu am avut această ocazie, când ne-am mărturisit iubirea sau preţuirea pentru o altă persoană, am folosit un limbaj foarte apropiat de cel poetic. Cumva, iubirea se împărtăşeşte prin vers, printr-o bogăţie de adjective sau imagini frumos împodobite, printr-o revărsare tainică a cuvintelor. Asemenea poemului „Iubirea singură adună”, un veritabil imn religios scris de poetul Ioan Alexandru, în care cuvintele ies parcă din inima transfigurată a poetului: „De nu aş fi din apă şi din duh / născut adică din iubire / la ce sălaş în acest vas de lut / să se destrame în nemărginire. // Se sfarmă toate şi se strâng / Stânci crapă, văile răsună / Seacă izvoarele pe rând / Iubirea numai singură adună. // Atomi se descompun şi nu revin / Două zile nu stau împreună / Amarul intră şi-ntr-un strop de vin / Iubirea numai singură adună. // Numai iubirea nu se împuţină / Pe unde-a fost de-a pururi o să vină / Iubirea nu-ncetează niciodată / Unde sunt doi al treilea s-arată // E numai sporul milei în iubire / Pe cât se dă, pe-atât e dăruire / Râuri se duc cocori din zare-n zare, / Rămâne dragostea nepieritoare // Acest pământ în cosmos se mai ţine / numai pe jertfa dragostei divine / Trăim din ea cu fiecare-n parte / Dar nu se dă decât fără de moarte // Chiar dacă mori iubind cu bucurie, / Stă în puterea dragostei să-nvie / Sfârşitul în iubire-nseamnă nuntă / Când Mire şi mireasmă se-nveşmântă / Să fie toţi şi toate împreună, / Iubirea numai singură adună” („Iubirea singură adună”, în: Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Antologie, pp. 49-50).

„Poetul a murit. Cuvântul trăieşte”, scria Gillbert Highet despre Catullus, amintind că în scrierile acestuia apare pentru prima oară cuvântul „sărut” (cf. Gilbert Highet, Poets in a Landscape, Harmondsworth, Penguin Books, 1959, p. 17). Şi dacă astăzi ne amintim cu drag de poetul Ioan Alexandru, este pentru că ne-a transmis prin poemele sale o uriaşă experienţă spirituală. O bucurie duhovnicească în versuri. O iubire nesfârşită care se scrie încă în strofele de aur ale eternităţii...

„Nu cu sabia, nu biciul, nu lanţul / nu pumnul desfigurând firea / Candela iubirii să ne aprindem / unii altora nădăjduirea” (Vasile Lucaciu, p. 85).