Cezar STRATON

Îmi amintesc, vag, cu memoria copilului din clasa a patra ce eram, mândria patriotică ce-mi umplea pieptul infantil, după discursul antirusesc televizat al șefului statului din acel august 1968. Tatăl meu, agronom, șef de fermă, primise chiar – în mare secret! - câteva ”măști de gaze”, cu cartușele filtrante  de carbon aferente, de distribuit familiei muncitorilor ”în caz de invazie rusească”. Le ținea ascunse doar el știe pe unde, și mi le-a arătat, evident, abia după 1990! Păstrase consemnul! A fost clar că Ceaușescu juca periculos, ”la cacealma”. Repet, rușii știau foarte bine că ”tovarășul Nikolai” este un stalinist post-factum, că el nu va pune la îndoială ”principiile socialiste”, ci că el are nevoie doar de o demonstrație de naționalism, act inofensiv pentru sistemul sovietic, unul  încă puternic, atunci. Nu degeaba pașnicul Brejnev va califica ”rătăcirea” ceaușistă drept „o gălăgie nesănătoasă”. Găselnița, ținta lui Ceaușescu – scrie, lucid, Daniel Gorgonaru – nu a fost desovietizarea, ci derusificarea, eliminarea completă a elementului rusesc (din economie, cultură, armată, etc.), proces început, de fapt, de către Dej. Ceaușescu n-a pus niciodată la îndoială ideologia comunistă (dovadă finală:  telegrama trimisă în 1989 de Ceaușescu ministrului de externe al lui Gorbaciov, Șevarnadze, aflat la odihnă în Crimeea, prin care românul cerea intervenția hotărâtă, sângeroasă, a trupelor Tratatului de la Varșovia în Polonia, acolo unde ”Solidaritatea” câștigase alegerile). Era – iată! -  același Ceaușescu care se opusese ferm, în 1968, intervenției în Cehoslovacia, fapt ce a generat apelul (prea emoțional, crede  Dobrînin, ambasadorul URSS la Washington) Casei Albe către Moscova, ca ”în numele umanității”, să nu fie invadată și România. În memoriile sale, Dobrînin recunoaște în premieră, că ”Moscova era foarte supărată pe Ceaușescu” și că, da...trupe sovietice și aliate (fără Iugoslavia și Albania) erau masate la granița cu România”, dar afirmă că nu se punea problema invaziei, deoarece ”noi, sincer, nu ne îndoiam de stabilitatea regimului comunist de la București”. În același context al Primăverii pragheze din 1968, rușii au fost chiar uimiți de moliciunea reacției americane la invazie (se pare că președintele Johnson era preocupat mai mult atunci, din motive electorale, de o întâlnire ”de pace”cu Brejnev – scrie același Dobrânin -  decât de o replică pe măsură, dând chiar cu tifla presei apusene ostile: ”Sperăm ca Moscova să aprecieze faptul că noi, americanii, nu suntem niște bătăuși”). Acest fapt i-a încurajat pe ruși – dezvăluie autorul citat, cel mai longeviv ambasador rus în America – să invadeze, ulterior, fără complexe, Afganistanul. România anilor 60 era –  nu cumva ca și cea a anului 2018, oare? – amorțită, mută, după deceniul terorii totale (anii 1950). În anii 60, România era, deja, incapabilă de cea mai mică mișcare de contestare a regimului comunist (cum fusese în 56 în Ungaria, cum se întâmpla, atunci, timid, în Cehoslovavia ori în Polonia). Derusificarea clamată de Ceaușescu oferea românilor un motiv de unitate și de – vagă – speranță. O conexiune – o pace – între călăi și victime. Expresia maximă a acestei ”împăcări” a fost marele miting popular din 21 august 1968. Un miting în care nu s-a cerut apărarea democrației și libertății, pentru care luptaseră cehii, ci coeziunea în fața unui pericol extern. Ceaușescu va folosi acest ”cec în alb” pentru a-și lustrui imaginea externă și a-și consolida dictatura internă, dusă, apoi, la paroxism după 1972. După cum bine a intuit David Priestland (în excelenta sa carte ”Steagul Roșu. O istorie a comunismului”, tradusă și la noi, în 2012), drama europeană din august 1968 a dezvăluit clar criza în care s-a trezit blocul comunist după eșecurile lui Tito, Hrușciov și Mao de a revigora comunismul, căutând – în zadar – diverse forme ”marxiste” de ”democrație” – e, aici, o contradicție de esență, n.a. – împănată fiind cu radicalism ideologic și sub controlul strict al partidului unic. La sfârșitul anilor 1960, natura adevărată a comunismului se vedea cel mai bine în imaginea tancurilor ce intrau în Praga (de unde nu vor ieși definitiv până în 1991 – n.a.). Sistemul ce promisese fericire pentru toți își pierduse atunci,  pe Vltava, orice rămășiță din dinamismul pe care îl avusese cândva (atunci când ”sedusese”, la apogeul său, ca regim politic instituționalizat, peste jumătate din populația Planetei! – n.a.). De acum înainte, sistemul își va dedica energiile stabilității și supraviețuirii lui cu orice preț! Iar noi, românii, am simțit ”pe pielea noastră” tot ce a urmat.