Iertarea aduce cu sine eliberare sufletească

Adresându-I lui Dumnezeu zi de zi cuvintele revelate ale rugăciunii Tatăl nostru şi rugându-L să ne ierte greşelile „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, ne asumăm, ca pe o datorie fundamentală, disponibilitatea de a ierta în mod necon­diţionat greşelile semenilor. În căutarea unor răspunsuri despre problematica iertării (atât din punct de vedere teologic, cât şi din perspectivele unor domenii complementare teologiei), am discutat cu un specialist în domeniul psihoterapiei. Adrian Trică este psiholog şi psihoterapeut la Serviciul Public de Asistenţă Socială din Mangalia, lucrând, de asemenea, la cabinetul propriu şi în mediul online. Are o importantă pregătire filosofică, precum şi o vastă experienţă profesională, inclusiv în asistarea psihologică a unor categorii de persoane vulnerabile (copii orfani, persoane vârstnice etc.), fiind, de asemenea, autorul unor lucrări pe teme psihologice.

Domnule Adrian Trică, ce este iertarea din perspectivă psihologică?

Iertarea în sine, din perspectivă psihologică, este o eliberare: persoana care-şi permite să ierte se eliberează de trăirile negative faţă de ceilalţi - trăiri care o încarcă, o rănesc sufleteşte. De exemplu, cineva poate fi supărat pentru că a fost nedreptăţit într-o anumită situaţie şi poate alege să păstreze în sufletul său acea supărare. Desigur, supărarea poate fi pe deplin justificată, însă, în realitate, îl afectează chiar pe cel în cauză atât spiritual, cât şi psihologic. Este afectată aşadar persoana care nu reuşeşte să ierte, mai degrabă decât cea care i-a produs prejudiciul. A nu ierta înseamnă a bea un pahar cu otravă, în speranţa că astfel va muri celălalt... Este un paradox bine cunoscut de înaintaşii noştri. Această tematică a iertării este prezentă inclusiv în scrierile multora dintre filosofii antici (o regăsim la Platon, la Aristotel, la gânditorii stoici etc.). A ierta înseamnă să îţi permiţi să te eliberezi de reziduuri emoţionale negative, tocmai alegând să nu răspunzi răului cu rău. În mod paradoxal, iertarea nu o asumăm pentru celălalt, ci, în primul rând, pentru noi înşine.

Cine poate fi subiect al iertării noastre?

Există o „ordine” a iertării: în primul rând, avem nevoie să învăţăm să ne iertăm pe noi înşine. Fiind tolerant cu mine şi înţelegând că sunt failibil prin însăşi natura mea umană, mă voi simţi mult mai bine decât în varianta în care aleg să fiu excesiv de dur cu mine însumi şi să am un dialog interior prin care să mă culpabilizez. Abia apoi, după ce exersăm pe noi înşine capacitatea şi curajul de a ierta, devenim apţi, din punct de vedere psihic şi chiar religios, pentru a începe să-i iertăm pe ceilalţi. Dacă-ţi doreşti să ierţi pe cineva, în primul rând exersezi iertarea pe tine însuţi şi, învăţând să te ierţi pe tine, îţi va fi infinit mai uşor să poţi ierta alte persoane.

Alegând să iertăm o persoană, facem abstracţie de toate variabilele empirice, precum apar­te­nenţa etnică, rasială, religioasă, contextul cultural, particu­la­ri­tăţile fizice sau psihice. Atunci când îl iertăm pe celălalt, îl iertăm ca om în sine, în mod necondiţionat, fără a lua în considerare caracteristici contingente precum cele menţionate. În acest aspect constă toată frumu­seţea iertării: nu iertăm selectiv, în funcţie de apartenenţa religioasă, spre exemplu, ci, pur şi simplu, alegem să iertăm un om în sine.

Subiectul iertării noastre poate fi o persoană (aşa cum am discutat până acum), dar poate fi vorba şi de comunităţi, chiar întregi naţiuni. Putem lua ca exemplu situaţia de după cel de-al Doilea Război Mondial, când naţiunile implicate au avut nevoie să înţeleagă importanţa iertării şi să se ierte reciproc. Aşadar, da, iertarea se poate exercita inclusiv la nivel de grupuri foarte mari.

Cum putem ierta, oare, o persoană despre care ştim cu certitudine că ne-a făcut un rău în mod inten­ţionat?

Sigur, avem nevoie să înţelegem că acţiunile celorlalte persoane sunt, din punctul lor de vedere, legitime, permisibile moral. Pentru a înţelege din ce motiv cineva adoptă faţă de noi o atitudine pe care o considerăm indezirabilă, avem nevoie să trecem în tabăra lui, să gândim din perspectiva lui, să privim situaţia din unghiul de vedere prin care el vede lumea şi viaţa. Este important, aşadar, să trec în tabăra lui, cu toleranţă şi curaj, nu pentru a „spiona”, nu în mod superficial, ci cu scopul de a empatiza cu celălalt.

Care consideraţi că sunt criteriile pentru a discerne între iertarea autentică şi formele de „falsă iertare”?

Ne dăm seama că iertarea noastră este funcţională atunci când contactul cu acea persoană sau cu acel grup nu ne mai produce trăiri negative. Dacă-i putem privi ca pe prieteni, înseamnă că am reuşit să-i iertăm. Acest criteriu presupune un exerciţiu puternic de sinceritate atât faţă de noi înşine, cât şi în relaţia cu ceilalţi. Dacă afirmăm, autoamăgindu-ne, că am iertat, deşi încă avem sentimente negative, atunci mai avem de lucrat pentru a continua procesul iertării.

Atunci când noi înşine cerem iertare de la ceilalţi (pentru că inclusiv actul de a cere iertare are o deosebită importanţă), ei pot decide, în funcţie de mai mulţi factori, dacă ne iartă sau nu. Dacă eu merg cu cererea de iertare către celălalt, iar celălalt refuză să-mi ofere iertarea, din acel moment problema nu mai este a mea, ci este o problemă a celuilalt care nu reuşeşte să ierte.

Aşadar, cum învăţăm să iertăm?...

Un proces funcţional al iertării - fără a încerca să ofer o reţetă sau o formulă în acest sens - presupune un efort conştient şi susţinut din partea noastră. Dacă-mi doresc să iert pe cineva care mi-a greşit grav, nu pot ierta dintr-odată, însă îmi pot propune să iert câte puţin (să spunem, 1%) în fiecare zi. Astfel, fiind cinstiţi cu noi înşine şi con­sec­venţi, ajungem să iertăm func­ţio­nal chiar şi în aproximativ 50-60 de zile. Totuşi, există şi situaţii în care nu putem ierta sub nici o formă. În astfel de cazuri avem nevoie să apelăm la Dumnezeu pentru a ne ajuta.

Vă rugăm să ne oferiţi câteva recomandări pentru educarea copiilor şi ado­les­cenţilor în spiritul iertării.

Copiii şi adolescenţii au nevoie să experimenteze ei înşişi. Prezentarea teoretică despre iertare este importantă, dar ar fi inutil să li se vorbească despre iertare fără o dimensiune practică. Este necesar să folosim cazuri din viaţa reală, exemple din viaţa concretă a elevilor. Aceasta înseamnă că noi, ca dascăli, avem de realizat, într-un anumit sens, o regresie temporală până la vârsta elevilor noştri. Cu cât reuşim să venim mai aproape de vârsta lor şi să găsim acele exemple din viaţa reală unde este implicat procesul iertării, cu atât mai bine pentru acei copii: ei vor înţelege şi vor accepta importanţa axiologică a iertării. De asemenea, îi putem pune pe ei, prin exerciţii, în situaţia de a-şi cere iertare unul altuia. Putem face un exerciţiu în diade: luăm câte doi copii şi le dăm ca temă să folosească formule ale iertării („ce formule verbale foloseşti tu atunci când îţi ceri iertare?” Sau formule nonverbale prin care-l ierţi pe celălalt: îl îmbrăţişezi, îi strângi mâna etc.). Este important să ne raportăm inclusiv la exemple din realitatea vieţii pe care copiii noştri o trăiesc, pentru ca ei să asimileze tot acest proces al iertării. 

(Sursa: Ziarul Lumina)