Unde simte omul că se mântuieşte, acolo şi aleargă

Ce sunt sfinţii?, se pot întreba oamenii ne­ca­tehizaţi, cu gândire globalizantă, care privesc îndoielnic astăzi spre cele religioase. Răspunsul este unul scurt: Sunt oameni adevăraţi. Sfinţii sunt oameni adevăraţi, bineînţeles nu în sensul umanist, ci în sensul în care Nichifor Crainic vorbea de sfinţenie ca împlinire a umanului. Tot mai mult ader la ceea ce spune părintele Rafail Noica, cum că avem în general o imagine denaturată despre sfinţi şi despre sfinţenie. În modul care-i este caracteristic, părintele Rafail afirmă că „îl simţim pe sfânt pe un piedestal de un kilometru şi ne uităm la el cu binoclul, dar cu partea care depărtează, nu cu cea care apropie”. Aceasta pe undeva poate să vină şi din faptul că nu prea suntem dispuşi la jertfă, la efort, şi atunci ne e comod să considerăm că sfinţenia e ceva ce nu ţine de lumea noastră, noi mulţumindu-ne să fim beneficiarii darurilor pe care le are sfântul rugându-ne lui şi el ajutându-ne.

Este îndeobşte cunoscută viaţa Cuviosului Dimitrie. A fost un om simplu. Păzea vacile satului său. Era probabil socotit printre oamenii cei mai smeriţi, mai umili ai localităţii în care s-a născut şi unde a locuit. Lucrul acesta, pe undeva, îl trăim şi noi. Simplitatea, nevinovăţia şi nerăutatea sfântului se simt până astăzi. Cumva aşa l-am simţit pe Sfântul Dimitrie în anii cât am slujit la Catedrala Patriarhală. Am stat de strajă lângă sfintele moaşte, am citit rugăciuni oamenilor, am spovedit. Oamenii vin acolo pentru sfătuire. Şi oamenii care veneau, nu numai în pelerinaj de ziua sfântului, ci şi cei care frecventau Catedrala Patriarhală, veneau cu regularitate ca să se roage la sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie. Sigur, orice sfânt are o măreţie a lui, are şi ceva care te copleşeşte, însă oamenii aceasta au simţit: bunătatea, simplitatea, nevinovăţia, nerăutatea sfântului, l-au simţit întotdeauna cald, ajutător, apropiat.

Cineva spunea la un moment dat că are mai multă îndrăznire să se roage la Maica Domnului decât la Hristos Însuşi. Se simţea cumva copleşit de El, însă faţă de Maica Domnului se purta ca faţă de o mamă. Mama întotdeauna te înţelege. Faţă de Maica Domnului simţea că are o îndrăznire, are o deschidere. Transpunând lucrul acesta la Sfântul Dimitrie, cel mai mult asta simt oamenii. E un sfânt de care te poţi apropia cu foarte mare uşurinţă, în virtutea faptului că a fost un om al simplităţii. Trebuie însă neapărat adăugat că am întâlnit chiar şi situaţii în care oamenii au simţit şi măreţia aceasta a sfântului, nu că au fost certaţi de sfânt pentru îndreptare, dar au simţit şi latura aceasta a lui.

Evlavia poporului român pentru sfinţi şi pentru moaşte

Evlavia poporului român pentru sfinţi şi pentru moaşte e evidentă. Fiecare acolo unde simte că se mântuieşte, acolo şi aleargă. Vedeţi, oamenii stau ore întregi la Sfântul Dimitrie sau la Sfânta Cuvioasă Parascheva. Sunt sărbători care cad toamna. Plouă, este frig, vin oamenii şi stau peste noapte. Cum se explică? Cum pot să stea oamenii atâtea ore şi în frig... Simt ajutorul, simt că sufletul lor se mântuieşte, se izbăveşte din întristări, din apăsări, din tulburări, din boli, din necazuri. Mulţi întreabă de minuni. O minune a Sfântului Dimitrie este însăşi sărbătoarea lui, că atâţia oameni vin şi stau ore întregi, şi în ploaie, şi în frig, şi aşteaptă să se închine la sfintele moaşte. Momentul în sine cât durează? Câteva zeci de secunde. Au trecut, au sărutat, s-au dus... Dar oamenii simt, li se schimbă starea lăuntrică. Era odată cineva care părea în afară că nu mai termină cu bolile, adică se îmbolnăvea foarte, foarte des. Venea acolo, la Catedrala Patriarhală. La un moment dat, a rugat o bătrână, o femeie care avea zilnic grijă de candelele de la raclă, să se roage pentru acel bolnav chiar Sfântului Dimitrie, să se roage pentru vindecare, ­fiindcă n-o mai scotea la capăt. Bătrânica cunoştea persoana şi a pus la inimă cazul şi, cu mult drag, cu multă credinţă, s-a rugat Sfântului Dimitrie să-l ajute, să-l facă sănătos.

Bătrâna a avut după aceea un vis. I s-a arătat Sfântul Dimitrie, care i-a spus: „Nu te mai frământa. Este bolnav ­într-adevăr, dar sufleteşte.” Femeia i-a dat apoi răspunsul primit de la sfânt. L-a atins adânc. Astfel, cuvântul sfântului l-a trezit şi l-a folosit foarte mult. Pentru că suntem înclinaţi ca oameni să dăm vina, să ignorăm problema esenţială, dezordinea interioară şi să dăm vina pe... „nu pot să-mi fac rugăciunile pentru că sunt bolnav, nu pot cutare pentru că... nu am timp”. Şi bătrâna povestea că nu a fost o mustrare seacă, ci a fost un cuvânt care l-a mişcat puternic pe acel om, l-a zguduit. Ea nu ştia nimic despre situaţia lui. Ea a crezut că e vorba de vreo boală: „Uite, săracul, este bolnav, se tot îmbolnăveşte, nu-i trece sufe­rinţa.” Ea s-a rugat acolo, cu credinţa ei, cum se roagă oamenii simpli, mai ales că era o persoană care slujise pe mulţi în viaţa ei, fiind deosebit de dedicată. Iar sfântul i-a spus: „Nu te mai frământa. Nu-i gravă boala fizică, ci cea sufletească”.

Darul lui Dumnezeu se revarsă necontenit, dar credinţa e ca o mână în care primeşti din acest dar, ca mâna în care primeşti darul ce ţi se oferă. Dragostea lui Dumnezeu se revarsă neîncetat peste lume, dar fără credinţă nu o simţi, nu devine lucrătoare în viaţa ta. Prin credinţă devine lucrătoare în propria viaţă dragostea lui Dumnezeu.

(Protosinghel Arsenie Muscalu, Ziarul Lumina)