Mircea Radu IACOBAN

Pentru întâia oară după un meci de răsunet al Simonei, postacul idiot care o înjură de ani buni pe net (şi ale cărui inepţii le-am citat de câteva ori, cu jena cuvenită, în această rubrică) văd că tace. A amuţit în sfârşit! Nu era, din păcate, singurul. Creşte nemăsurat, în schimb, intensitatea corului entuziaştilor. S-ar zice că aşa-i la noi, sus Tudorache, jos Tudorache, numai că Simona a avut parte de statornică preţuire şi simpatie generală, aşa că vocile contestatare pot fi trecute mai degrabă la curiozităţi, ori la tentativa bearcă de a ieşi cumva în evidenţă. Când toată lumea laudă, înjurătura intrigă: ia să vedem ce mai vrea şi ăsta! N-aş crede că adie primejdia săririi dintr-o extremă din cealaltă, fiindcă performanţa pariziană merită într-adevăr aplauze până la înroşirea palmelor. Cristian Tudor Popescu, pe care, într-o vreme, îl citeam şi-l ascultam cu interes, crede, pe bună dreptate, că victoria magnifică obţinută la Roland Garros „este una dintre cele mai mari isprăvi ale unei românce în faţa întregii lumi”. Aşa-i – numai că titluri la Roland Garros vor mai obţine şi alţii de acum înainte, locul I în lume nu-i amanetat pe veci Simonei – câtă vreme nota 10 obţinută de Nadia la gimnastică n-a egalat-o nimeni şi, probabil, va rămâne bătută-n cuie ca unică şi nerepetabilă. „Una dintre”, deci; e mare, foarte mare izbânda; deocamdată, ajunge şi-atât. Stând strâmb şi judecând drept, va trebui să recunoaştem că prestaţia Simonei împotriva imperturbabilei Sloan nu s-a ridicat la nivelul atins în meciul din semifinală. Acolo, cu Muguruza, pare a fi fost zenitul performanţei, acolo a jucat Halep un tenis strălucitor, variat, inventiv, surprinzător, entuziasmant. Cu Sloan, tenismena ce afişează expresivitatea unui automat de cafea, Simona a câştigat performând prin dârzenie, dăruire şi exactitate de metronom; în semifinală s-a văzut că Simona poate şi mai mult. Dar ce mai contează unde, când şi cum, esenţial este că, la Paris, s-a intonat imnul României, că eternul reproş (n-are un mare slam la activ) a devenit amintire, şi că fătuca din Constanţa a adus românilor o bucurie de mult aşteptată, cam singura de asemenea calibru. Om câştiga noi medalii la caiac-canoe, dar nimic nu se compară, ca vizibilitate şi ecou, cu un titlu („atât de meritat” – apreciază Kvitova) la Roland Garros, văzut şi ovaţionat pe toate meridianele! Și mai zice CTP: „A fost cea mai fericită zi din viaţa mea!” Ciudat că n-a avut parte de acces până acum la o brumă de fericire, tristă pare a fi fost existenţa gazetarului, sinceră compătimire! Est modus in rebus! Cum se ştie, Casandre acre îi contestau Simonei capacitatea de accedere în vârful piramidei performanţei – şi nu-i vorba de postaci idioţi, ci de opinii zis autorizate, din ţară şi din străinătate, care merită reamintite fie şi numai sub beneficiul inventarierii. Iată câteva: „n-are valoare, este doar norocoasă”, „este inconstantă, nu are stofă de campioană”, „e un lider mincinos”, „joacă pentru ea, nu pentru România” ş.a.m.d. „Gura mică, să vă înghiţiţi cuvintele!” exclamă indignată Petkovici (care n-ar avea prea multe motive de simpatie, fiind învinsă de Simona chiar în acest turneu). Ultima aserţiune bleagă („nu joacă pentru România”) merită câteva comentarii. Eu unul n-am perceput niciodată existenţa vreunui hiatus între Halep şi ţară, am văzut-o înfăşurată în tricolor, face atâtea pentru tenisul românesc, inclusiv sponsorizând pregătirea tinerilor tenismeni, are o conduită ireproşabilă, nu văd care ar fi temeiul unei astfel de parşive acuze. De luat în seamă, poate, doar faptul că România n-a făcut pentru ea, la începuturi, cât face ea acum pentru prestigiul sportului românesc. Fără sprijinul (cu sacrificii) familiei şi fără susţinerea materială a constănţeanului Corneliu Idu, poate n-ar fi existat campioana Halep. Exact aşa şi-n cazul Nadal (a cărui casă, cu teren de tenis în spate şi cu steagul Spaniei mereu arborat, am văzut-o în portul Manacor, Mallorca). Familia lui Nadal, noul campion la Roland Garros, chiar a refuzat sprijinul Federaţiei spaniole, luând totul asupră-i (din păcate, Stere Halep n-a avut ce refuza). Una-i una, alta-i alta: cine ar putea încerca să desprindă performanţele lui Nadal de imaginea drapelului Spaniei? Cârcotaşii să-şi mai ţină gura: românii o iubesc pe Halep, Halep iubeşte România. Cu adevărat îngrijorător este altceva: acum zece ani, Simona, tot la Roland Garros, era campioană la juniori. Acum, în 2018, toţi juniorii români care au concurat la marele slam parizian n-au trecut de primul tur!