Doru POPOVICI

În finalul de ieri al acestei rubrici, colegul Gabi Manţă băga una grea de tot, retorică 100%, întrebarea întrebărilor din toată presa sportivă şi nu numai: anume dacă în momentele de triumf ale Simonei sau la imn o fi fost cineva fără lacrimi în ochi. Eu am avut lacrimi în ochi. Probabil şi alţii, dar cu siguranţă că lacrimile din ochii lui Gabi l-au împiedicat să vadă că da, a fost o fiinţă de acest fel: Simona, categoric, nu avea lacrimi! Asta-i chiar culmea!, ar zice probabil cei mai mulţi dintre "patrioţii" abonaţi la depistat trădătorii de neam şi de ţară, înseamnă că asta n-are sentimente şi că n-o interesează decât banii şi punctele. Problema e că şi dacă ar sta lucrurile astfel, tot n-ar fi nenorocire, din moment ce punctele o aşază în fruntea ierarhiei mondiale, iar în topul câştigurilor băneşti se pare că este pe locul 13 în clasamentul all time. Iar vârsta ei încă fragedă îi permite categoric să mai adune bani mulţi şi puncte tot aşa. Să nu uităm că de fiecare dată când i se pronunţă numele, acesta este asociat automat şi cu ţara de origine, dovadă şi imnul care i s-a cântat la Paris şi în timpul căruia Simona râdea, uneori chiar cu gura până la urechi. Pe cuvânt de onoare că dacă ar fi lăcrimat, natural sau forţat, aş fi bănuit-o de fraudă sentimentală. În fond, i-o fi ajuns, sărăcuţa de ea, de câte ori a plâns pentru toate meciurile pierdute, pentru toate finalele de grand slam ratate, pentru toate măgăriile pe care mai toţi ne-am grăbit să le scriem sau să le grohăim la adresa ei. Era în râsul ei răzbunarea pentru toată tortura îndurată ani de zile, în care toţi am chinuit-o cu apăsătoarea întrebare: dar pe când şi un grand slam? Iar acum, că îl are, nu m-ar mira ca unii dintre noi (nu şi eu, jur!) să treacă la etapa următoare: cum, numai un grand slam!? Pe zgură? Da' pe iarbă de ce nu? Ori pe asfalt? Drept e că ar merita să mai ia câteva, iar după fiecare trofeu să râdă pe podium: de bucurie, eventual şi de noi...