Alexie, omul lui Dumnezeu, model de autentică trăire

Biserica noastră Ortodoxă îl cinsteşte sâmbătă, 17 martie, pe Sfântul Alexie, care poartă apelativul ceresc omul lui Dumnezeu. El este singurul sfânt din calendarul bisericesc pe care îl întâlnim cu acest nume binecuvântat. A împlinit întru totul cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Viaţa Sfântului Alexie este un manual de smerenie, o lecţie de desăvârşire prin milostenie pentru creştinul din toate timpurile. De aceea, pe baza sinaxarului, în următoa­rele rânduri, descoperim viaţa plină de autentică trăire creştină a omului lui Dumnezeu, Alexie, care ne bucură sufletul cu măreţia vieţuirii creştine asumate după modelul hristic.

În timpul împăraţilor Arcadie (395-408) şi Honorius (395-423), în Roma trăia un patrician foarte bogat pe nume Eufimian, care avea grijă de cei săraci şi era cre­dincios. Alături de soţia sa Aglaida aveau o mare durere că nu puteau să aibă copii. În urma rugăciunilor stăruitoare pe care le-au făcut, Bunul Dumnezeu le-a dăruit un fiu pe care l-au numit Alexie.

Viu este Domnul Dumnezeul meu

Ajuns la vârsta căsătoriei, la îndemnul părinţilor s-a căsătorit cu o tânără de neam împărătesc, slujba Cununiei fiind oficiată în Biserica Sfântului Bonifaciu. Gândul sfântului era spre viaţa ascetică, însă făcând ascultare de părinţi, s-a căsătorit. După cununie, intrând în cămara de nuntă, şi-a scos inelul de aur şi brâul scump cu care era încins şi a zis soţiei sale: „Păzeşte acestea şi Dumnezeu să fie cu noi până ce darul Său va face ceva nou”. După aceea a plecat şi s-a dus în Mesopotamia, în oraşul Edesa, unde se afla Sfânta Mahra­mă. Văzând fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi vânzân­du-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul Bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustând doar puţină pâine şi apă; şi în toate duminicile se împărtă­şea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiască gândire.

La Edesa a stat 17 ani, apoi a plecat pentru că oamenii începu­seră să îl considere sfânt după ce Maica Domnului îi zisese într-o viziune eclesiarhului bisericii că Alexie este „omul lui Dumnezeu”, că „este vrednic de Împărăţia ceru­rilor” şi că „precum stă coroa­na pe capul împărătesc, aşa stă Duhul Sfânt peste dânsul”. Sfântul Alexie, fugind de slavă şi de cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămâne acolo în Biserica Sfân­tului Apostol Pavel”. În continuare sinaxarul ne spune: „Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfântul din corabie, a zis către sine: «Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut»”. Trecuseră mai bine de 17 ani de când plecase de acasă şi tatăl nu şi-a mai recunoscut fiul, ci s-a milostivit de el ca de un sărac oarecare şi i-a oferit adăpost în casa lui, poruncind slugilor să-i construiască o casă mică în curtea palatului său şi să-i aducă în fiecare zi câte ceva de mâncare.

Post şi rugăciune

Aici a petrecut Alexie încă 17 ani, în post şi rugăciune: mânca­rea pe care o primea el o împărţea săracilor, oprindu-şi numai puţină pâine şi apă, iar nopţile lui erau dedicate rugăciunii neîncetate către Dumnezeu. Sinaxarul rela­tează că după aceşti 17 ani de nevoinţă în casa părintească, când a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atât de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dânşii, iar la sfârşit a adăugat: „Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniţi pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednic­ească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjdu­iesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoa­rece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mântuitorul său decât pe născătorii săi; şi cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veţi avea prin răs­plătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veşnice.

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împo­văraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”.

Bunul Dumnezeu l-a descope­rit romanilor în chip minunat pe omul său pe când Papa Inocenţiu (402-417) slujea Sfânta Liturghie, în prezenţa împăratului Honorius şi la sfârşitul slujbei s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împo­văraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Acestea auzind cei care stăteau de faţă, s-au înspăi­mân­tat şi s-au cutremurat. Apoi, căzând cu feţele la pământ, strigau: „Doamne mi­luieşte!” Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicând: „Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rândui bine!”, iar aghiograful continuă relatarea acestei des­coperiri minunate: „După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi, nea­flându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adu­nându-se în soborni­ceasca Bise­rică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noap­tea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu ca Singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Ale­xie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicând: „În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!” Nu mică le-a fost mirarea lui Eufimian şi soţiei sale Aglaida că cel care era căutat de toţi romanii era chiar fiul lor pe care nu l-au cunoscut timp de 17 ani şi l-au găzduit în curţile lor ca pe un sărac şi du­rerea i-a cuprins că l-au cunoscut abia după moartea sa. Apoi, împăratul şi papa au porun­cit ca să ducă trupul omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mij­locul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta cre­dinţa voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma şi se atin­gea de trupul sfântului, sărutân­du-l. Şi câţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, lepro­şii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe ome­neşti se vindecau desăvârşit prin atingerea de tă­măduitoarele moaşte ale plăcu­tului lui Dumnezeu Alexie. Im­pre­­sionaţi de minunile pe care le-au văzut, împă­ratul şi papa au luat cu mâinile lor patul pe care era trupul sfântului şi l-au dus în biserică după ce au promis că îl vor lăsa la închinare pentru tot poporul. Timp de o săptă­mâ­nă, romanii au cinstit sfintele moaşte, iar împăratul a poruncit să se pre­gătească o raclă de mar­mură şi de smarald şi să o împo­do­bească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumne­zeu. Şi îndată a izvorât din sfintele moaşte mir cu bună mir­easmă şi a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. (Pr. Ciprian Apetrei, Ziarul Lumina)