Lucian AVRAMESCU

Unii îi zic Pietraru, nume de îndeletnicire sau poreclă, uitând că pe omul blond, cu privire de anahoret, cuminte în vorbă, îl cheamă în acte Gheorghe Dobre şi are o identitate confirmată de primărie şi care a răspuns astfel la cataloagele armatei, pe când armata era o obligaţie patriotică şi nu devenise ocupaţie mercenară. Pietrarul Gheorghe din Tisa, primul sat cum intri în comuna Sângeru, venind dinspre oraş, locuieşte sub pădure, acolo unde au trăit şi părinţii lui, cu cei patru fii, din care doi au pierit mari, la casele lor, lăsând în urmă copii. Gheorghe are şi el două fete, una e la Liceul „Caragiale” din Ploieşti, Alina-Elena, iar Ionela-Luiza e la şcoala din Sângeru, copile cuminţi şi educate.

Am ajuns la el rugându-l să-mi cioplească şindrile de piatră pentru o poartă românească, aşa cum sunt cele faimoase din lemn în Maramureş. Numai că eu o fac din piatră şi muncesc pe apucate, la ea, din toamna trecută, îngăduit de geruri şi întrerupt de intemperia meşterilor care pleacă atunci când te aştepţi mai puţin, zidind prin Normandia, chiar dacă şi eu îi plătesc ca şi acolo. Fireşte că buzunarul meu suferă adesea de neputinţe, dar refuz cu îndârjire colaborarea cu politica şi fondurile europene, accesibile pentru un astfel de proiect. Nu vreau, am zis, ca pe gardul meu să-şi atârne cineva izmenele politice, lăudându-se cu truda mea de ani, iar UE să facă altora danii. Poarta maramureşeană din lemn devine, la Muzeul Pietrei din Sângeru, poartă prahoveană din piatră, cu brâuri sculptate, cu funia dacică cioplită în calcar pe stâlpi şi arcade, cu sori arhaici şi romburi. Acoperişul va fi din şindrilă de piatră. E o ambiţie şi un vis pe cale de a se împlini, donând obştii şi culturii române încă o dovadă a genei artistice aflate în ungherele sufleteşti ale poporului care l-a dat pe Brâncuşi. Gheorghe mă priveşte cu vinovăţia omului de bun-simţ care ar vrea să-ţi fie de folos dar nu poate. Mai spre vară, când se va încălzi, va încerca, fiindcă piatra se taie cu joagărul sub apă, dar omul vine după o operaţie dificilă, cu extirparea unui rinichi care prezenta o tumoră. Merge adesea la analize, iar o răceală venită de curând îi face vocea joasă.

Îmi arată o piatră, aşezată lângă altele, în spatele curţii. A găsit-o în pământ, în pădure, dintr-o întâmplare. E, ceea ce specialiştii numesc, trovanţi. Eu le spun, la Muzeul Pietrei, unde am început de câţiva ani să construiesc o secţiune specială, a Pietrelor cioplite de Dumnezeu, aşa le zic sculpturilor făptuite de ploi, vânt şi apele timpului care rod încet, în milenii, iscând chipuri şi forme stranii. Piatra pe care mi-o arată Gheorghe, cât un copil în leagăn, e dintr-o rocă tare, gresie, pe care scuptorul-om nu o poate lucra cu dalta niciodată. Are, cu netezite linii şi rotunjimi, forma perfectă a unei cruci. E o cruce veche de milenii, mai veche decât răstignirea, de o seamă cu Dumnezeu tatăl. Cât ceri pe ea Gheorghe? - învăţat fiind eu cu lumea care a pierdut obiceiul de a dona, chiar dacă Muzeul Pietrei e şi al lor şi unii din sat se miră să vadă turişti care vorbesc străineşte venind să-l viziteze şi se mai miră că intrarea e liberă, iar eu, întrerupându-mi lucrul la romanul care m-a apucat vârtos şi nu mă eliberează, găsesc timp să povestesc. Cât face? Acum vreo cincisprezece ani, când încă nu adunasem mii de pietre cioplite de ţărani, de prin toate satele, unii mi-au vândut un colac de fântână pe care, am aflat mai apoi, îl furaseră chiar dintr-o fostă vie a bunicului meu. Îmi vindeau şi mi-au vândut, îmbătându-se de bucurie până seara târziu, la crâşma din sat, că ”m-au tras în piept”, un bun al meu. Gheorghe zice, cu calmul lui, că nu vrea pe piatră decât o carte a mea. Să-i scriu ceva ca să o lase fetelor. Aveam în maşină un exemplar din ”Cartea fără nume”, ultimul meu produs editorial. I-am scris, rezemat de poarta lui,  o dedicaţie. M-a impresionat prin bucuria luminoasă a chipului, care a iscat în mine bucurie. Gheorghe citeşte de mic. El face şi munca de dascăl al bisericii în Tisa. Cum ai ajuns în biserică, Gheorghe? Am citit Biblia de mic, zice. Tata era un om credincios. În credinţă am crescut şi eu.

Am plecat de la casa lui ducând la subsuoară crucea de gresie tare din subsolurile pădurii, pe care am plantat-o deja în Muzeul Pietrei, între alte pietre cioplite de dalta anilor fără număr care curg şi netezesc vecia. Cele două braţe ale răstignirii sunt rotunde, ca nişte mâini care pleacă din umerii stâncii şi încearcă să se facă aripi.