Florin HAIDAMAC

El munceşte cu ziua pe unde apucă. De multe ori pe două-trei pahare de rachiu. Că lumea îi ştie slăbiciunea. Slab. Uscat chiar. Cu un nas borcănat mereu congestionat. Cu tot cu haine nu cântărește mai mult de 50 de kile. Dacă își dă rapănul jos, mai scapă de vreo 10. A moştenit o mizerie de casă. Doar la o singură cameră are geamuri. În rest nu are nevoie, că doar nu stă în camerele alea.

Ea e, cum altfel?, „bolnavă”. Are ameţeli. Are un nod în gât. Nu are aer. Nu poate căra nici măcar o găleată de apă. De muncă nici nu poate fi vorba cu asemenea "afecţiuni grave". E cât o batoză. Are păr sub braţ exact ca pe cap. Slinos și abundent. Mai are o eczemă, alergie la săpun, glandă şi un început de mustaţă. Duhoarea pe care o emană ar alunga o legiune de zombi. Dar nu contează. Apa e inamicul ei numărul unu. Așa o creatură odioasă ar trebui să fie unicat, fără posibilitatea de a se înmulţi. Doar că Natura mereu e pusă pe glume sinistre.

Aceşti porumbei minunaţi au trei progenituri. Cel mai mic copil are 3 ani. Etern bolnav. Frecvent internat pe la Pediatrie cu tot felul de bronşiolite, diarei rebele, amigdalite pultacee şi multe, prea multe, altele. Toţi copiii sunt subnutriţi. Mănâncă salam cu bulion. Meniul zilei. Murdari. Mucoşi. Ăla de 6 ani s-a mai ales şi cu epilepsie. Bucuria părinţilor. I-au făcut dosar de handicap. Primesc nişte bani. Plus că ea, iufla de mă-sa, şi-a făcut acte de însoţitor. Adică noi toţi ăștia proști care cotizăm cu miile de lei la bugetul statului o plătim ca să aibă grijă de copilul ei. 

 Acum câţiva ani au avut tuberculoză. Toţi. Inclusiv ăla mic, care atunci avea un an. Cum dracu să faci tuberculoză la vârsta asta? În mileniul ăsta? Acum, ia ghici? Ea e gravidă iar.

Cum va creşte copilul ăsta? Cu lapte praf plin de chimicale, acordat gratuit de stat, nu? Cu salam şi bulion, nu?  Ce viitor au copiii ăştia? Ce văd, aia vor aplica şi ei când vor fi mari. Şi uite aşa se închide cercul vicios al prostiei, sărăciei, ignoranţei şi analfabetismului. Şi uite aşa veşnic vom fi o ţară de asistaţi. O ţară în care câţiva muncesc pe brânci pentru ca alţii să toarne copii fără viitor.

***

Cu scârbă constat că e o lipsă majoră de educaţie şi igienă în acest popor. Pe bune. Şi sunt suflete chinuite din cauza asta. Doamne, schimbă îndemnul ăla cu „Creşteţi şi vă înmulţiţi”. Unii o iau prea în serios.

Avea dreptate Sartre când spunea "ceilalţi sunt infernul". Prin prisma asta, focul veșnic pare doar o eternă relaxare. Cuvintele nu mai au valoare. Nu mai au impactul pe care îl aveau într-o vreme. Scriitorii au un alt mod de a percepe lumea. Prin el creează emoţii în înșiruiri de litere. Doar că există un efect secundar al acestei atitudini. Fragilitatea. De lehamite nu mai vorbim. Cochetez de mult cu ideea de a pune tastele în cui, întocmai ca boxerii sătui de vagoanele de pumni luaţi în cap. Până la sinuciderea asta de argat nu mai am mult. Adevărata apocalipsă e aceea în care scriitorii tac.