2018 – Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2018 drept Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Credinţa creştină este, încă de la apariţia poporului român în istorie, principalul element constitutiv al conştiinţei de sine a românilor, al identităţii româneş­ti, alături de latinitate sau romanitate. Este o realitate istorică incontestabilă faptul că etnogeneza românească şi creştinarea au fost două procese concomitente şi convergente. Încreştinaţi sau creş­tinaţi, adică uniţi cu Hristos prin Botez, pe când se formau ca popor nou în istorie, românii poartă în sufletele lor pecetea tainei Crucii şi Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, su­ferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră la promovarea conştiin­ţei identităţii şi a unităţii spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat cu insistenţă în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă romanică (neolatină) şi aceeaşi credinţă creştină. Altfel spus, adevărul originii daco-romane şi al latinităţii limbii sau adevărul „romanităţii românilor” a fost conştientizat în Biserică şi transmis de ierarhi, preoţi şi diaconi prin predici, dar mai ales prin tipărirea cărţilor bisericeşti şi difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, inclusiv în Transilvania. În predosloviile sau prefeţele tipăriturilor importante întâlnim adesea afirmarea originii romane şi unităţii de credinţă a românilor. Toţi clericii tipografi au avut conştiinţa că tipăriturile lor sunt adresate întregii seminţii româneşti.

După ce limba română orală a luat forma scrisului, ea a fost folosită pentru a traduce textul Sfintei Scripturi din limba greacă, în limba vie a poporului român. Când a devenit şi limbă de cult sau liturgică, limba română a dobândit statutul de limbă de cultură şi civilizaţie creştină. Liturghia săvârşită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală etnică, de promovare a conştiinţei identităţii şi unităţii naţionale, dar şi a culturii româneşti.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii şi al credinţei creştine în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”1.

Biserica Ortodoxă Română a contribuit la pregătirea marilor evenimente istorice

Biserica Ortodoxă Română a slujit întotdeauna poporul român şi a sprijinit aspiraţiile lui. În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria: „Mitropoliţii, episcopii, egumenii şi aşa de adesea ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-şi desface ochii de la cer (...), dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi”2.

Cultivând conştiinţa unităţii de credinţă şi neam, Biserica Ortodoxă Română a contribuit la pregătirea marilor evenimente istorice, având ca scop unitatea naţională a românilor, şi anume: Unirea Principatelor din 1859, obţinerea Independenţei de stat a României (1877-1878) şi Marea Unire din 1918, decisivă pentru constituirea statului naţional unitar România.

Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea Centenarului de la înfăptuirea Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, în anul 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Intrarea României în această conflagraţie mondială (4/17 august 1916) a urmărit, de fapt, întregirea neamului românesc şi făurirea statului naţional unitar. În cei doi ani de război, clerul ortodox român a fost foarte activ: o parte a clerului ortodox român din Regatul României a însoţit trupele române pe câmpurile de luptă, o altă parte a rămas alături de credincioşii din teritoriile româneşti ocupate de trupele germane şi bulgare, iar mulţi monahi şi monahii din mănăstiri s-au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale Armatei române.

În 27 martie/9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În cuvântul regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la Palatul Regal din Iaşi, oferit în cinstea delegaţiei basarabene, era menţionată impor­tanţa momentului: „V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge. (...) Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic al României Mari”3.

La 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, care a hotărât „Unirea necon­diţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”4.

Desăvârşirea României mari a fost înfăptuită prin proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, în 18 noiembrie /1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Cele două Biserici româneşti din Transilvania, Ortodoxă şi Greco-Catolică, dincolo de anumite suspiciuni şi neînţe­legeri între ele, au contribuit mult la efortul de emancipare naţio­nală.

Comemorarea făuritorilor Marii Uniri

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, la sfârşitul Sfintei Liturghii, săvârşite în biserica ortodoxă din Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a citit rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoţie foarte puternică în rândul celor prezenţi, încât întreaga biserică a intonat apoi imnul Deşteaptă-te, române. Se spune că atunci „nu era nici un ochiu uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale învierii noastre naţionale”5.

Şedinţa Adunării Naţiona­le Constituante s-a încheiat cu un cuvânt festiv al Episcopului ortodox Ioan I. Papp al Aradului, care accentua ideea potrivit căreia clerul şi poporul sunt „una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspira­ţiunile naţionale”6.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut urmări pozitive pentru noul stat român întregit şi pentru Biserica Ortodoxă Română. La 18/31 decembrie 1919, în scaunul vacant de Mitropolit primat al României a fost ales Episcopul Caransebeşu­lui, Miron Cristea, care, în anul 1925, a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, urmând apoi desfăşurarea procesului de organizare unitară a Bisericii din întreaga Românie.

La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru.

Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a acestora la îndeplinirea idealului naţio­nal de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru generaţia actuală de a cunoaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în lucrare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii astăzi.

După Revoluţia din decembrie 1989, ziua de 1 Decembrie 1918 a devenit Ziua Naţională a României, Ziua Unităţii şi Demni­tăţii Naţionale a Românilor. Întrucât unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să sporim mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor actuale ale României şi cu românii de pretutindeni. De asemenea, trebuie să apărăm şi să cultivăm unitatea de credinţă şi neam pentru a promova demnitatea poporului român în dialog şi cooperare cu celelalte popoare ale lumii.

Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, prin dărnicia clerului şi credincioşilor din Patriarhia Română, dar şi a Guvernului României, a municipiului Bucureşti şi a unor primării şi consilii judeţene din ţară, în ziua de 30 noiembrie 2018, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, va fi sfinţită Catedrala Naţio­nală, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar şi un simbol al spiri­tualităţii româneşti. Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent eroilor neamului.

Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor bucuria comuniunii frăţeşti în păstrarea dreptei credinţe, a unităţii şi a demnităţii noastre naţionale.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt rostit la proclamarea solemnă a anului 2018 ca An omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918. Catedrala Patriarhală, 1 ianuarie 2018.

Note:

1 Timpul, 14 august 1882, în: Mihai Eminescu, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, pp. 168-169.

2 Nicolae Iorga, Istoriei Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Ministeriului de Culte, 1928, p. 4.

3 „Basarabenii în Iaşi şi toastul Sfatului Ţării la Palatul Regal”, Mişcarea, 1 aprilie 1918, apud I. Agrigoroaiei, „Marea Unire”, în: Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor, volumul VII, tom II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 496.

4 1918 la români. Desă­vârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, vol. 2, Bucureş­ti, 1983, p. 1240, apud I. Agrigoroaiei, „Marea Unire”, p. 506.

5 Biserica şi Şcoala, XLII (1918), 47, p. 2.

6 Biserica şi Şcoala, XLII (1918), 49, p. 1.