„Infailibilitatea” elitelor

Elitele sunt fundamentale pentru existenţa unui popor, a unei naţiuni, a unui stat. Numai popoarele care au avut de-a lungul timpului elite bune, conştiente şi responsabile au supravieţuit şi s-au dezvoltat, au rodit şi s-au afirmat. Restul au pierit în neantul anonimatului. De exemplu, despre romani ştim sigur că s-au transformat (prin amestecuri etnice diferite) în italieni, francezi, spanioli, portughezi, români, catalani, provensali, friulani, dalmaţi, retoromani. Romanii au rodit în lume prin latinitate, prin limbile neolatine, prin cultura lor, prin dreptul roman (studiat şi azi în universităţile lumii). Dar despre huni, gepizi, avari, pecenegi, cumani, ce ştim astăzi? Că s-au topit iremediabil în istorie, aproape fără urme sau cu urme foarte puţine. Românii s-au desăvârşit ca popor odată cu celelalte popoare romanice, adică spre finalul mileniului I, când apar în surse cu numele de vlahi (consemnat în multe variante). Dacă au trăit până acum, dacă au o limbă vorbită cam de 30 de milioane de oameni, o cultură scrisă, un stat şi un rol (mic, aşa cum este el) în Europa şi în lume, este fiindcă au avut elite bune de-a lungul timpului, adică nu au rămas de izbelişte, în bătaia vânturilor sorţii, ci au avut câte un reper, câte o ţintă de atins. Fireşte, nici elitele nu sunt infailibile şi pot greşi. Simion Bărnuţiu se adresa la 1848 liderilor români din Transilvania, adică îi atenţiona pe colegii săi într-o formă memorabilă, care a făcut carieră: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!” Azi, din păcate, se ştie că şi popoarele, prost conduse, pot „rătăci”, inclusiv utilizând regulile democraţiei. 

Elitele unei naţiuni trebuie să vizeze în tot ceea ce fac în calitatea lor de elite binele acelei naţiuni, prosperitatea şi afirmarea sa, optimismul şi încrederea, înţelepciunea şi cumpătarea. Elitele care „lucrează” pentru disoluţia naţiunii lor încetează să mai fie elite naţionale - adică lideri, capi, conducători ai naţiunii respective - şi se transformă în instrumente de propagandă ale altora, în călăi ai propriului corp naţional. Cosmopolitismul este o realitate onorabilă, normală în lumea de astăzi, globalizată, în care îţi trebuie câteva ore cu avionul ca să ajungi în cel mai îndepărtat colţ. Planeta, spun unii, este un „sat global”. Dar eu nu înţeleg de ce planeta aceasta trebuie să fie de o singură culoare, cu o singură concepţie, de o singură voinţă, anume a celui care comandă! De ce ideea de „cetăţean al universului” o exclude a priori pe aceea de membru al unei naţiuni. Mi se pare că se cultivă azi, sub aparenţa democraţiei fără limite, noi tipuri de discriminare, mult mai subtile. Unii intelectuali români „subţiri” şi „rafinaţi” ne ademenesc cu globalismul, cu europenismul, cu nevoia de a fi universali, contrapunând acestora naţiunea română, ca şi cum aceasta ar fi o realitate de ruşine, bună de ignorat, dacă nu chiar de ponegrit şi de desfiinţat. Un intelectual este bun dacă este autentic, dincolo de disputa naţional-cosmopolită, dar riscă să nu mai fie nimic dacă-şi neagă mama care l-a născut. Or, pe noi, românii, ne-au plămădit pentru lume limba aceasta, credinţa, latinitatea, văile alternând cu dealurile, „râul, ramul”, „veşnicia născută la sat”, „Ozana cea frumos curgătoare”, „Oltul nost, bătrânul”, dorul şi doina, mioara şi „Mioriţa” şi câte altele! Mamele noastre ne-au dat ca zestre toate astea, iar dacă nu preţuim această zestre, nevolnici şi nemernici suntem noi, nu mamele. Dacă nu putem iubi şi preţui ţara asta, de vină nu este ţara, ci noi! Ţara, din păcate sau din fericire, ne ţine (deocamdată) pe toţi, vrednici şi nevrednici deopotrivă… ( Acad. Ioan Aurel Pop, Sursa: Lumina de Duminică)