Eroismul gesturilor mici

Avva Lot este unul dintre cei mai luminoşi Părinţi ai deşertului, cu toate că nu ne‑au rămas de la el decât două apoftegme, scurte, dar memorabile. În cea de‑a doua apoftegmă, devine clară dragostea lipsită de măsură a ascetului. La avva Lot vine un frate mai tânăr, cuprins de o mare nelinişte. Căzuse în păcat şi tulburarea lui era atât de mare încât nu avea astâmpăr. Intra şi ieşea din chilie şi nu se putea linişti deloc, nici măcar nu putea să stea jos. Când avva îl întreabă ce a păţit, fratele îi spune: „Am făcut un păcat mare şi nu îl pot spune părinţilor”. Şi aici e primul cuvânt al avvei, care arată dragostea lui fără echivoc. Îi spune: „Mărturiseşte-mi-l mie şi eu o să îl port”. Vorbele bătrânului nu sunt goale. Ştie ce înseamnă greutatea unui păcat. Nu zice cuvintele acestea iresponsabil, fără să însemne ceva pentru el.

La dragostea bătrânului, fratele răspunde imediat, asumat şi fără ezitare. Ceea ce nu putea mărturisi, deşi avea nevoie să o facă, devine uşor când este învăluit în dragoste. De aceea îi spune: „Am căzut în curvie şi mi-am dorit din toată inima ca lucrul să se întâmple”. Nu îşi caută scuze, nu a fost din ispita satanei sau a vreunei femei. Nu se ascunde şi nu încearcă să-şi diminueze în vreun fel responsabilitatea. Iar răspunsul bătrânului merge mai departe pe aceeaşi linie şi confirmă dragostea din cuvântul de mai înainte: „Curaj. Există pocăinţă. Du-te, stai în peşteră şi posteşte câte două zile, iar eu voi purta jumătate din păcat” .

Oricât ai fi de zdrobit, oricât de adâncă ar fi căderea, primul pas este mereu unul de curaj. Nădejdea în situaţiile cele mai disperate, cele mai fără de ieşire, este un act fundamental de cutezanţă. În aceste momente nu este nimic mai întăritor decât cuvântul Domnului că Împărăţia cerurilor se ia cu asalt, prin străduinţă sau chiar cu violenţă după unele traduceri (Mt. 11, 12). Curajul se fundamentează pe mila lui Dumnezeu şi pe faptul că există pocăinţă. Nu există păcat pe care dragostea Domnului să nu îl poată ierta, iar dragostea omenească este doar o palidă umbră a celei dumnezeieşti. „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Mt. 7, 11). Uneori însă dragostea unui om poate să ne convingă de dragostea lui Dumnezeu, să medieze accesul către dragostea Domnului.

Dragostea bătrânului nu este declarativă, ci vie. Se pune în mişcare alertată de suferinţa fratelui. Împarte cu el greutatea. Ia asupra sa asprimea postului şi durerea păcatului. Îl ţine de mână strâns când el e cât pe ce să se piardă zdrobit de deznădejde. Dragostea adevărată este cea care îşi asumă riscuri, cea care îşi suflecă mânecile şi se pune la lucru, nu cea care stă liniştită şi dă sfaturi înţelepte. Iubeşti atât cât eşti în stare să rişti pentru celălalt. Iar uneori gesturi mici se pot dovedi salvatoare. Apoftegma se încheie cu faptul că bătrânul a fost încredinţat după trei săptămâni că Domnul a primit pocăinţa fratelui. Acesta din urmă a crezut că dragostea este cea care îi vorbeşte prin gura bătrânului şi aşa a aflat în cele din urmă iubirea copleşitoare a lui Dumnezeu.

(Ziarul Lumina)