Mircea Radu IACOBAN

Nu înţeleg cum de-au putut trăi strămoşii noştri fără telefonul mobil. Doamne, cât erau de dezinformaţi! Habar n-avea că vecinei i s-au ars clătitele, că pe Mişu îl doare măseaua, că Mimi n-a dormit bine as-noapte, că nu-s afumaţi cârnaţii din Hală, că a strănutat motanul lui Jojo. că... că... Avem de a face cu un nou drog, fiindcă, de fapt, indivizii n-au nimic de comunicat, câtă vreme mai toate convorbirile debutează cu un lung „ce mai faaaci?” Şi urmează, răsunând ca goarna din telefonul pus pe speaker, o lungă înşiruire de prostioare banale, dacă nu chiar vulgare de-a binelea : „Eşti fraier, bă, dac-o iei aşa, pe ocolite... Când? Tot cu Gina? Să te văd. Hi, hi! Poate-mi spui iar că nu... hai, pa!”

Altă discuţie am ascultat-o, vrând-nevrând, în autobuz. Un „nene” cu alură de student îşi instruia discipolul în materie de cuceriri rapide. Auzea toată lumea - ce conta? Şi chiar ce mai conta, câtă vreme exhibarea intimităţilor prin intermediul telefonului mobil s-a preschimbat din viciu în virtute naţională. În aceeaşi maşină, o doamnă fosforescentă, învăluită într-o blană costând câteva zeci de salarii medii şi purtătoare a unei căciuli de ziceai că-i statuia libertăţii, tot striga în telefon, scuzându-se că, în autobuz, nu prea s-aude: „Mişule, ghiveta din garaj... a-ngheţat, s-a spart ceva şi curge sub ghivetă... ţevile alea e vechi da΄ tu...” Mai în fundul maşinii, o adolescentă transmitea mesaje pe cât de cifrate, pe atât de traductibile: „Mami, să nu-i spui... Şi ce dacă? Ce, numai eu eram acolo? Să nu-i spui!”

Odată, când mergeam cu trenul spre Bucureşti, m-am nimerit într-un vagon cu două doamne cam trecute ce nu se cunoşteau (asta, până pe la Bârnova). La Vaslui, ştiam deja care-i situaţia familială a fiecăreia, cum e cu pisica, cum e cu căţelul, cât le costă întreţinerea. Dincolo de Bârlad a început etalarea suferinţelor: una avea colici renale, cealaltă, cu osteoporoză, se temea cumplit de Alzheimer şi primea sfaturi de igienă mentală („să ştii că jocurile alea pe calculator pun mintea în mişcare”). Subsemnatul nici nu exista în compartiment, deşi se trecuse la confidenţe gingaşe („Al meu e aşa şi pe dincolo, o dată pe săptămână, da΄ nu-i dai treij΄de ani!”); continuam să fiu ignorat de parcă făceam parte din inventarul fix al vagonului! Până pe la Buzău, aflasem cam tot ce se putea afla; chiar şi dumnealor nu prea mai aveau ce-şi spune, aşa că au trecut la politicale.Prudent mai întâi, cu marjă de retragere şi eventuală repoziţionare, dar când s-a vădit că amândouă combat pe aceeaşi lungime de undă, să te ţii! Auzea tot vagonul!

Ce-o fi cu acest abandon voluntar al intimităţii? Dan Puric (na, că am ajuns să citez din gânditorul Puric!) crede că vinovăţia i-aparţine occidentului: „Nu vedeţi că este o modă să-ţi exhibi intimităţile? Asta e o infecţie venită din occident. Nu e a noastră. Creştinul are intimitatea lucrului...” Aşa o fi, numai că nici occidentalii nu-s păgâni, aşa că, barem teoretic, ar trebui să funcţioneze şi pe uliţa lor regula respectării intimităţii.Fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, declară sus şi tare că „intimitatea este depăşită”. Ba chiar „moartă”. Asta, probabil, luând în calcul şi abuziva ACTA, prin care furnizorii de internet îşi arogă dreptul de a supraveghea toate activităţile utilizatorilor, controlând inclusiv convorbirile private prin e-mail şi messenger. Nu înţeleg cum şi de ce s-au repezit 22 de ţări să ratifice un astfel de atac la adresa drepturilor omului şi nici atât nu pricep de ce ministrul nostru din acea vreme (chiar Vreme îl chema!) a hotărât să semneze ACTA în numele meu, al tău şi al tuturor românilor. Ne-a întrebat cineva ceva?

În „Hamlet”, Shakespeare spune „Dă fiecăruia urechea ta, dar la puţini glasul tău”. Acum, ni se pretinde oficial să cedăm şi glasul, şi urechea, urmând, probabil, să ne încredinţăm şi sufletul unor terţi posesori de şperaclu electronic. Pe de altă parte, de ce să protestăm faţă de atacarea intimităţii, câtă vreme noi înşine abdicăm flagrant de la ea? Sporovăielile în public la telefoanele mobile, dialogurile fără jenă deschise în spaţii la fel de publice reprezintă tot atâtea acte de cedare benevolă şi nesimţită a dreptului la intimitate. Unii afirmă că-i vorba doar despre o fugă de singurătate (Goethe: „Dacă aş fi singur în rai, n-ar fi pentru mine un chin mai mare”), conexiunea perpetuă cu semenii conferindu-ne sentimentul siguranţei şi utilităţii.Şi iar mă-ntreb: cum or fi supravieţuit zeci şi zeci de generaţii de români fără telefonul mobil la care să-şi spele rufele în public?