Mă rog mecanic. Cum să depăşesc această stare?

Toţi trecem prin această stare de epuizare, mai ales duminică seara; duminica este o zi foarte grea pentru preot. Cred că toţi avem această problemă a rugăciunii făcută mecanic, fără prea mare tragere de inimă. Un lucru care ajută este stăruinţa, deoarece cantitatea în rugăciune aduce încetul cu încetul şi calitatea.

În ceea ce mă priveşte, atunci când nu mă pot ruga, mă opresc pur şi simplu şi zic: „Doamne, Tu îmi vezi sărăcia...” şi mă osândesc pe mine însumi până când osândirea aceasta aduce ruşine în inimă şi simt că inima începe să ia parte câte puţin la rugăciune. Apoi continui şi pentru o vreme rugăciunea merge mai bine, după care iarăşi mă osândesc. Şi tot aşa.

Iată ce puteţi face atunci când nu izbutiţi să vă rugaţi: opriţi-vă şi mărturisiţi-I aceasta Domnului şi osândiţi-vă înaintea Lui ruşinaţi, căci ruşinea face ca rugăciunea să se însoţească de simţirea inimii. Când sunt într-o asemenea stare, nu mă gândesc la cantitate. Îmi cobor mintea în inimă şi de acolo încerc să grăiesc Domnului cu cuvintele mele, până când inima începe să ia parte la rugăciune.

Un monah obişnuia să spună că oricine vrea să se mântuiască trebuie „să născocească mereu noi şiretlicuri”. Legătura noastră cu Dumnezeu este un lucru nemaipomenit de creativ!

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, pp. 57-58)