Poți oferi doar atât cât ești

Unul dintre cele mai vechi avertismente la adresa relativismului moral îl găsim la Avva Isidor Pelusiotul, care a remarcat deja în secolul al IV-lea că „mulți oameni tânjesc după virtute, dar pregetă să meargă pe calea ce duce la ea. Alții nici nu cred că virtutea ar exista. Pe cei dintâi trebuie să-i convingem să lase pregetarea; pe ultimii să-i învățăm că virtutea există cu adevărat”.

Virtutea are în sine ceva atrăgător și convingător, dar în același timp se naște o anumită distanță din cauza eforturilor pe care le pretinde. Și este adevărat, sunt mulți care admiră virtutea, dar o fac de departe, fie din frică, fie din neputință. Aceștia nu sunt însă cel mai greu de convins. Câtă vreme nu este alterat reperul, nimic nu este pierdut. Se complică mult lucrurile în clipa în care oamenii încetează să mai creadă în virtute. Fie nu cred că virtutea s-ar putea dobândi în vreun fel oarecare, fie nu cred că acțiunile și modul nostru de a fi contează cu adevărat. Aici este situat câmpul de bătălie spiritual. În momentul în care încetezi să mai crezi în virtute, ți-ai retezat automat orice cale de acces spre ea.

Atât cei care admiră virtutea, cât și ceilalți, care nu cred în ea, trebuie convinși să o urmeze, zice Avva Isidor Pelusiotul. Este, până la urmă, un imperativ al dragostei să împărtășești și celorlalți ceea ce socotești tu că este bun. Dar Avva Isidor nu dă o soluție, nu spune ce ar trebui să facem pentru a-i câștiga pe ceilalți pentru virtute. Și totuși, soluția, dacă o putem numi așa, există și este enunțată de bătrân în prima dintre apoftegmele ce îi sunt dedicate. Acolo, el spune că viața fără cuvânt folosește, însă cuvântul fără viață este dăunător, mai ales dacă devine strident ca să compenseze lipsa forței pe care în mod firesc o dă viața din spatele cuvintelor. Abia atunci când cele două se întâlnesc, viața și cuvântul, se intră în firesc, mesajul capătă putere.

Aceasta este soluția Avvei Isidor Pelusiotul, o soluție pe cât de simplu de înțeles, pe atât de greu de aplicat. Iar dificultatea rezidă în faptul că nu e o soluție simplă, exterioară, ci una care cere implicare ființială, totală. Nu există jumătăți de măsură. Poți oferi doar atât cât ești și cât ai apucat să trăiești. Nimic mai mult. Tot ce este în afara acestei zone sună găunos, mincinos, fără sens. De aceea părinții deșertului sunt foarte rezervați să propovăduiască ceva ce nu au apucat ei să experimenteze în primul rând.

Cu alte cuvinte, dacă prestigiul virtuții mai poate fi salvat în vreun fel sau într-altul în lume, există o singură cale: aceea de a trăi virtutea personal, indiferent cât ar fi de greu; chiar dacă uneori ezitarea e cea mai la îndemână ori dacă ni se pare că virtutea a încetat să mai existe. Aceasta este marea lecție a părinților pustiei, care au înțeles că, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, trebuie să Îl cunoști printr-un efort ascetic personal. Doar în felul acesta cuvântul se va întâlni cu viața și virtutea în lume va avea o șansă în plus. (Ziarul Lumina)