Lucian AVRAMESCU

După ce am respirat grădina, dealul, armonia udată de ploaie a peisajului meu sângerean, am revenit în casă. Am lângă laptop un volum pe care scrie ”111 cele mai frumoase poezii” şi dedesubt, Nichita. În stânga, departe, un televizor mort care mi-a adus de dimineaţă ştiri triste legate de cutremurul din Italia. Înainte de a mă bucura de Nichita, arunc un ochi să văd ce s-a mai petrecut într-o ţară în care mi-am petrecut o vară, ca bursier la Intercultura, în tinereţe. Am acolo prieteni, amintiri, unele care mă răscolesc şi acum. Televizorul e pe Antena 3 (variantele mele informative la Sângeru sunt limitate şi butonez ce pot)  unde cuvântează apăsat Sabina Iosub, fata unei foste colege din presa generaţiei mele. O acompaniază un coleg de redacţie, cu replici care o confirmă, îi dau dreptate, o înalţă, o mângâie. Ambii susţin că un sondaj, n-am înţeles al cui, arată clar că poporul nu mai vrea un guvern tehnocrat, ci unul politic. Aşa e, zice luminată doamna Andronescu de la PSD. Rezon, aprob pozitiv, totul e politic, viitorul e politic, respiraţia e politică. Universitarei de la Politehnică i s-au revărsat toate izvoarele cu miere şi lapte în poală. Pronunţă cu evlavie numele lui Dragnea, singurul premier care, la, la, la, tra, la, la, ne-ar scoate politic din belele. Aşa o fi, dar cum e cu certitudinea că opinia publică s-a pronunţat, gata, s-a lămurit, vrea musai un Mesia cu carnet de partid? Eu ce sunt? Nu-s şi eu cap de locuitor? Sabinuţo, pe mine sondajul tău nu m-a chestionat. Eu nu vreau nici guvern tehnocrat şi nici guvern politic. Vreau – am şi eu bâzdâcurile mele – un guvern compus din patrioţi. Ce-s ăia patrioţi? Nişte tipi pe cale de dispariţie în zilele noastre. Două mâini, două picioare, o scăfârlie încăpătoare pe umeri, semănând cu mulţi dintre noi, dar având o imensă dragoste de România, detaliu absent din tabloul tehnocrato-politic la dispoziţie. Ei, chiar dacă ştiu multe limbi străine, vorbesc cu drag, de câte ori au prilejul, limba română şi, culmea, iubesc românii cu toate cusururile lor. Iubesc aerul acestei ţări şi viitorul acestei ţări în care mulţi nu mai credem. Sunt ca nişte dăruiţi ai credinţei, capabili să se sacrifice pentru neamul lor chiar cu riscul de a trăi în pustie. Sunt, mai sunt din ăştia? Eu cred că da. Unde-i găsim? Nu ştiu. Pot fi şi în politică şi în afara politicii, dar trebuie să poarte musai, sub cămaşă, în zona inimii, puterea de a arde pentru ţara lor. Sunt un idealist bleg?