Mircea Radu IACOBAN

Astăzi, la Suceava, ne întâlnim cei care, cu 60 de ani în urmă, absolveam Liceul „Ştefan cel Mare”. Câţi am mai rămas. Ultimul plecat „dincolo”: fostul meu coleg de bancă, unanim apreciatul pictor Ion Grigore. Momentul aniversar îmbie la niscaiva filosofări pe tema „sic transit” şi la obişnuitele tentative bilanţiere: ce aţi izbutit în 60 de ani? De regulă, cu iz triumfalist: am făcut, am dres, mă consider împlinit. Mai ales prin copii, care iată-i realizaţi: şi-au aflat locul şi norocul, chiar performează, dar în alte colţuri de lume. Familiei tradiţionale i-a luat locul familia internetului – noroc de Skype! Cei rămaşi la vatră ne ducem bătrâneţile cum putem: nu-i o chestiune de faţadă strădania de a arăta că încă suntem „verzi” şi că osul bucovinean rămâne pururi tânăr. Chiar aşa, cu sfântă naivitate, încercăm să credem! Numai că, la o precedentă întâlnire aniversară, când o soţie a scăpat pixul pe podea, din cei trei colegi care s-au repezit să-l ridice, doi au rămas în echer, înţepeniţi de şale! Şi tot atunci am decriptat adevăratul motiv al deselor ieşiri din aula Liceului: falnicii mei colegi arborau telefonul mobil cât mai la vedere, mimând convorbiri urgente şi, cum ieşeau, o coteau către toaletă: beteşugurile, prostata, diabetul...

La absolvirea liceului cu zece clase eram nişte copii speriaţi de 16 ani. Am fost născuţi la vreme crâncenă de război, mama, panicată, m-a scos pe uliţă cu tot cu cărucior la marele cutremur din 1940, am trăit seceta din ’46–’47, am mâncat vagoane de barabule prăjite, asezonate monoton cu eternul „chişleag” tradiţional, am trecut printr-un refugiu crâncen (la întoarcere, n-am mai găsit nimic din bruma de lucruri agonisite acasă), am fost, cu mândrie copilărească, cei dintâi pionieri ai R.P.R., am isprăvit un liceu destul de rigid, învăţând pe ruptelea, temându-ne de profesori şi respectând profesorii, după care ne-am confruntat cu proba-probelor, examenul de admitere la facultate, cu sute şi chiar mii de candidaţi pe câteva locuri (cele mai multe fiind rezervate pentru fiii de muncitori).

De aici încolo, tentativele bilanţiere se complică: pentru absolvenţii unei facultăţi e simplu – toţi având aceeaşi meserie, nu-i greu de decelat performanţa şi de alcătuit lista realizaţilor întru profesie. Absolvenţii de liceu s-au răspândit ca potârnichile, ajungând care inginer, care medic, profesor, contabil, preot, unii rămânând să trudească într-un etaj mai modest al organizării sociale, alţii, poate, ratând pur şi simplu inserţia temeinică în rigorile competiţiei aspre ce-o impune viaţa. Am fost teribil de săraci, am copilărit trăind pe cartelă, ni s-a impus un orizont cultural mărginit în „obsedantul deceniu”, şi doar datorită trudei de-a dreptul ilegale a unor profesori de la „Ştefan cel Mare” am izbutit să descoperim, fie şi cu regretabilă întârziere, adevăratele temeiuri culturale ale românismului ce nu confundă patriotismul cu naţionalismul.

Suceava era, în 1956, un târg oarecare. Poate spun vorbe mari, dar generaţia mea a adus-o în rândul oraşelor respectabile. Sunt cei care au construit temeinic şi la propriu, şi la figurat, şi-n domeniul edilitar, şi-n cel industrial, şi-n cultură, şi-n realitatea agrară moldavă. Şi material, şi spiritual. Bătrâneii adunaţi astăzi în aula Liceului, dimpreună cu atâţia alţi anonimi reprezentanţi ai aceleiaşi generaţii, pot considera că-s titularii resurecţiei naţionale mai mult sau mai puţin împlinită în zilele noastre. N-au parte de întreg respectul cuvenit poate şi din pricină că multe dintre cele de ei ctitorite, azi s-au dărâmat. Motivat sau nu. Investiţia generoasă de trudă rămâne: e uşor să demolezi, e mult mai greu să edifici. Starea de pensionar care supravieţuieşte, nu trăieşte plenar şi nu i-a rămas altceva ca modalitate de exprimare decât votul, simt că nu-i mulţumeşte şi încearcă să demonstreze că nu şi-au spus ultimul cuvânt. N-o pot face direct, dar pot întreţine scânteia responsabilităţii faţă de destinul naţiei, într-o lume în care politicul imund şi egoist tinde să acapareze orizontul tuturor trăirilor noastre. Ori de câte ori trec prin Suceava, poposesc în dreptul copacului ce l-am plantat la urcarea către „strek” prin muncă voluntară (ce voluntară nu prea era, dar utilă s-a dovedit a fi). E-un plop bătrân, scorburos, pe jumătate uscat. Care rezistă. Trăieşte. A dat lăstari cât casa. Viaţa merge înainte. Nici n-a început, nici nu se sfârşeşte cu noi.

Un gând bun pentru uitaţii absolvenţii de acum 60 de ani.