Plinătatea iubirii, miracolul perpetuu al Rusaliilor

Plinătatea iubirii trinitare mai presus de ceruri se revarsă ca o ploaie de har peste lume la Duminica Rusaliilor. Pentru cei credincioși, Duhul Sfânt e Împăratul Ceresc pretutindenea prezent, vistierul bunătăților și dătătorul de viață, care deschide calea rugăciunii și a comuniunii cu Preasfânta Treime. Experiența duhovnicească se bazează pe trăirea acestei prezențe transcendente, invizibile ochilor trupești, tainică, dar reală și puternică. Omului secularizat, înstrăinat de valorile credinței, lumea i se arată doar ca un uriaș sistem autonom, supus unei legități dependente de spațiu și timp, într-un joc în care hazardul a luat locul tainei.
În calendarul creștin, Cincizecimea este pusă în legătură cu Învierea și Înălțarea Domnului și se identifică, istoric, cu ziua întemeietoare a Bisericii - ca și comunitate. Dacă Fiul lui Dumnezeu a coborât la noi prin Întrupare și S-a înălțat la ceruri cu umanitatea Sa îndumnezeită, trecută prin răstignire, moarte și Înviere, trimiterea Duhului în lume deschide o perspectivă infinită: jertfa mântuitoare a Domnului strălucește din sânurile transcendente ale Treimii, dar și din cea mai adâncă interioritate a creației.
Imnografia ortodoxă și tradiția spiritualității isihaste insistă asupra actualității Pogorârii Duhului Sfânt, dincolo de curgerea vieții cotidiene, ca nevoie ființială de răspuns la întrebarea retorică a Sfântului Apostol Pavel: „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Co. 6, 19). Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că experiența duhovnicească este esențială pentru mântuire și cine nu a trăit prezența Duhului Sfânt în viața aceasta nu o va putea cunoaște nici după moarte. 
Sfinții sunt stâlpii de foc ai Bisericii, care strălucesc în fiecare veac, mărturii și călăuze ale înrudirii cerului cu pământul. Dar unitatea de credință și comuniunea euharistică rodesc în viața fiecărei persoane înduhovnicite, prin prietenia dintre minte și inimă: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința” (Ga. 5, 22). Miracolul perpetuu al Rusaliilor este însă acesta: Duhul Sfânt întreține viața tuturor, și a celor credincioși, și a celor necredincioși, a celor care au fost și a celor care vor veni. Puterea Sa iradiază în toate fibrele creației, în microcosmos și în macrocosmos. 
Totuși, ne e parcă mai ușor să citim semnele prezenței Duhului Sfânt acolo unde găsim mai multă puritate. Contemplarea firmamentului într-o seară senină de vară, a unui răsărit de soare pe mare, un clopot de Vecernie care sună în liniștea munților pot însemna - pentru cine știe să uite de trepidațiile orașului - tot atâtea ferestre deschise spre lumina harică. Iubirea lui Dumnezeu îmbrățișează prin Duhul Sfânt toată creația, dar răspunsurile oamenilor pot adânci sau micșora distanțele spirituale între noi. Credința, nădejdea și dragostea sunt daruri divine menite să aducă roade, în libertatea noastră de a alege. De aceea, refuzul lor conștient și constant, care generează împietrirea inimii, este un păcat împotriva Duhului Sfânt: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 31-32).
În orice clipă a vieții noastre avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu și de corectivul blând al Duhului. De aceea, în Duminica Rusaliilor, în Rugăciunea a treia de la Vecernia plecării genunchilor, înălțăm cererea aceasta: „Îndreptează viața mea, Cel ce îndreptezi toată făptura cu cuvântul și cu puterea cea negrăită a înțelepciunii, Cel ce ești liman lin al celor cuprinși de valuri, și arată-mi calea pe care să merg. Dă gândurilor mele duhul înțelepciunii; dăruiește nepriceperii mele Duhul înțelegerii, adumbrește faptele mele cu duhul temerii de Tine, duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele și cu duh stăpânitor întărește alunecarea cugetului meu”. (Pr. Nicolae Dascălu, Ziarul Lumina)