Lucian AVRAMESCU

Doctorul unui spital dintr-un târg moldovenesc, n-am reţinut care, se plânge pe Facebook autorităţilor că-l bat ţiganii. Nu mai am curajul să profesez. Vine unul zgâriat şi eu trebuie să-l cos sub supravegherea a şaptesprezece veri şi nepoţi şi persoane gălăgioase cu fuste care-mi transmit că-mi iau gâtul dacă nu-l repar cum trebuie. Cam asta ar fi ştirea, pe care mi-o povesteşte telefonic doctorul veterinar Petcu, din Pantelimon, norocos că el repară vietăţi cu patru picioare care nu se coalizează şi nu atacă în gaşcă. Doctorii, între care am numeroşi prieteni, majoritatea cu catedre universitare şi prestaţii ştiinţifice de care a luat cunoştinţă Europa, trec azi prin cea mai blestemată perioadă a existenţei lor profesionale. Cârdăşiile unor manageri instalaţi în funcţii pentru plecăciunile politice executate fără cusur, cu bandiţi gen patronii HexiPharma, s-au mutat ca păduchii pe halatele celor care operează şi sunt găsibili în spital, de la 6 dimineaţa până la miezul nopţii, făcându-şi onest meseria.
Am dezbătut textul aproximativ transmis de amicul meu, prin care un doctor spune că pleacă din spital fiindcă îl bat ţiganii, cu un distins profesor doctor pe care l-am cunoscut azi. Am perfectat datele unui interviu şi am avut un mic răgaz să schimbăm impresii. El nu se teme de ţigani şi nici de alţi indivizi agresivi, fiindcă agresivitatea a cuprins toate etniile, ci de o statistică făcută de laboratoare şi catedre din care rezultă că 1.600 de medicamente esenţiale pentru boli grave, cum ar fi cancerul, au dispărut, cu consimţământ oficial, de pe piaţa farmaceutică românească. Înlocuitorii n-au legătură cu originalul rămas uitat, în ţara şi fabrica de baştină, iar spitalele tratează moartea cu mâinile goale. Dezinfectanţii duşumelelor devin fleac faţă de amploarea altor anomalii asasine. Ideea ieftinităţii bate eficienţa medicală, iar pe dedesubt se petrec aranjamente întunecate. Doctorii, unii bătuţi de rudele furioase ale pacienţilor, sunt bătuţi şi de statul care-i fură şi oropseşte profesional.
Un alt distins şi minunat doctor, de copii de astă dată, profesor universitar şi membru al unor foruri ştiinţifice de anvergură, întors de curând dintr-o ţară străină, unde a participat la un congres, îmi arată o hârtie. Poartă parafa unei instituţii, ierarhic, superioare, în care i se cere – mă holbez şi nu-mi vine să cred – să relateze, ”în termen de 30 de zile”, în scris, ce a făcut acolo. Nu i se cere, direct, să spună cu cine s-a întâlnit şi nici dacă ”a militat pentru socialism” cu prilejul oricărui dialog, inclusiv la o bere, dar nici departe nu-i mesajul. Cui îi trebuie? Ce să facă Universitatea cu paginile amicului meu, profesorul? Sau, ca pe vremuri, hârtia curge mai departe, pe rigole pitite, cu ”andrisant” intuit?
Au doctorii, cei mari pe care-i mai avem pe aici, destule necazuri. Mărturisite şi nemărturisite. Cine se ocupă să le rezolve? Presa, care agaţă câte un subiect, dă şi ea cu pixul şi cu parul până leşină acel subiect şi, nu o dată, nimereşte la întâmplare.
Am asistat, cândva, la Ploieşti, la un proces în care zece etnici romi, aşa se cheamă acum, cotonogiseră o asistentă, trei brancardieri şi un doctor care scăpase mai ieftin, încuindu-se în closet. Îl cunoşteam pe unul din agresori. Ce dracu ai făcut măi tâmpitule, l-am întrebat? Păi mi-era frică să nu moară bunicu-meu! Păi bunicu-tău, care are 80 de ani, e viu, reparat chiar de doctorul pe care l-ai bătut tu. L-am alergat, zice, nu l-am bătut! Doctorul, conform mărturiilor din proces, scăpase doar cu un şut în coaste, aplicat prin încheietura uşii.