Mănăstirea nu este o fugă de responsabilitățile vieții, ci o chemare dumnezeiască

Acea greşită concepţie despre mănăstirile de femei, pe care o împărtăşeai şi tu, este o cugetare lumească. Oamenii nu înţeleg că trebuie să existe o chemare dumnezeiască la această viaţă, chemare fără de care omul nu poate părăsi prin propriile puteri lumea cu plăcerile ei atrăgătoare şi amăgitoare, chiar dacă acestea sunt amestecate adeseori cu necazuri şi cu dureri.

Intrând în mănăstire, avem o singură năzuinţă – mântuirea sufletului, însă ne trebuie felurite încercări, ispite şi necazuri, ca prin acestea să putem cunoaşte bolile sufleteşti, neputinţele şi feluritele patimi care se ascund în noi, şi prin necazuri şi ispite să căpătăm vindecarea sufletului, iar nu aşa cum îţi închipui tu: „mănăstire liniştită, rugăciune, împlinire senină a ascultărilor”. Aceasta este o viaţă maşinală. Nici nu-ţi închipui tu prin ce războaie şi ce ispite au de trecut cei ce au păşit în această arenă a vieţii duhovniceşti! Dacă vei citi cu luare-aminte primele trei trepte din cartea Scara, a Sfântului loan Scărarul, vei înţelege teoretic, dar de aici până la experienţă mai e mult. Oricum, această viaţă nu este pentru tine: străbate calea pe care te-a aşezat Domnul; fii creştină smerită, soţie iubitoare şi mamă grijulie: aceasta este îndatorirea ta. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dăruiască ajutor atât în aceste treburi ale tale, cât şi în toate celelalte – însă nici cei ce vieţuiesc în lume nu pot scăpa de anumite ispite, care le trebuie ca să-şi cunoască neputinţele şi să se smerească. Străbătând calea virtuţii, nu poţi scăpa de necazuri.

(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 46)