Lucian AVRAMESCU

Nu cred! Nu cred fiindcă ea tot moare de când s-a născut şi supravieţuieşte. Uneori, e drept, în forme larvare. Sigur că există pe margine destui cu pălăria în mână, personaje care-i scriu în gând epitaful şi, ce-i curios, ele fac parte, ca ADN, din dinastia genetică a mortului, petrecut spre cele veşnice şi neînsufleţite cu un elan îndurerat. Un domn, care mă ceartă periodic, la o distanţă variabilă în timp, că nu fac nimic pentru a însufleţi mortul şi a da un avânt privitorilor de pe margine, prea mulţi, şi care ar putea sări la o manifestaţie de prim ajutor, gură la gură, cu apăsarea genunchiului pe inima care nu mai bate, îmi arată el însuşi o neputinţă. Cu ce aş putea însufleţi eu decedatul mai mult decât el? Condeiul tău, zice, flatându-mă între două înjurături, e mai ager. Păi nu de condeie duce lipsă ceremonia mortuară a României, domnul meu, iar mortul, e o vorbă, de la groapă nu se mai întoarce! De la groapa sărăciei.  Mortul nu mai învie, oricâte condeie s-ar sforţa s-o facă. Îţi spun eu o reţetă pe care am citit-o în medicina ţărilor care o duc bine şi sunt vii. Au extirpat molima furtului din bani publici. Cum? Poate au tăiat mâna hoţilor, poate au descoperit un spray paralizant pentru marile ciordeli, poate… O soluţie e să nu mai băgăm în politică, prin vot – şi votul vine spre noi cu viteză ameţitoare – bandiţi. Bandiţii trebuie daţi jos din afişe, măturaţi din postere, huiduiţi din televiziuni unde mănâncă rahat ca pe şerbet cu scorţişoară. Nu poţi plăti procurori, tribunal, miliţii populare, angajaţi cu dezordonarea ordinii publice care să se sforţeze luni de zile, tot pe banii mei, pentru a demonstra că o hahaleră hoaţă numită Pinalti, Piedone sau Mascalţone sau …poate candida pentru un nou mandat de furt. E prea mare efortul democratic. M-am săturat să văd intrând în Parlament indivizi care, la primul mandat, erau imberbi, iar acum, după 25 de ani de frecat cururile pe scaunele puterii, ies pe uşa pe care au intrat mai laţi, cu părul alb şi îmbogăţiţi nu doar cu mustaţă, ci şi cu vile, conturi babane şi Merţane. De 26 de ani e unul Băsescu în toate funcţiile de conducere şi de furt. Acum nu se lasă aşezat în pensie şi vrea iar ceva. E altul, intrat junior în politică şi plecat cu huiduieli, care de mâine e din nou uns, ca al treilea om în stat. Îl cheamă Bonta, Ponta, Monta, Salonta, nu mă chinui să-l fixez onomastic fiindcă sunt mai mulţi d-ăştia, pregătiţi să iasă peste o juma de veac la pensie din meseria de păpat banii poporului.

România e pe dric! Nu e. Pe dric sunt cei din convoiul mortuar şi ăi de pe margine care nu mai obosesc să dea sfaturi de parcă ar comite vitejia de a prăşi porumb. Nu prăşeşti nimic, vericule, aşa cum nu prăşesc nici eu. Suntem, rămânem, căscăunzii de serviciu care chibiţăm pe marginea ascensiunii neîntrerupte a unora ca Băsescu şi Ponta, deosebiţi niţel doar prin vârstă, fiindcă apucăturile îi arată gemeni. Ca ei sunt o clasă întreagă, pregătită parcă în academia hoţiei fără sfârşit, buni în orice clipă să intre în tranşeele furtului.

Da, drumul spre cimitir se arată fără hârtoape şi oprelişti. Numai că el nu se termină niciodată, iar convoiul, care n-are opriri, ţine o eternitate. În vara asta se schimbă hoţii, spune cineva. Nu se schimbă. Se schimbă, de pe un crac pe altul, amănuntul ideologic, totul rămânând în rădăcina comună.

România nu moare. Merge mai departe. Ce dacă pe dric?! Și dricul e un vehicul.