Mircea Radu IACOBAN

Se împlinesc, în 2016, 80 de ani de la debutul oribilelor mascarade judiciare puse în scenă de Stalin împotriva celor pe care-i considera inamici ai ascensiunii sale către dictatura absolută. Zeci, dacă nu chiar sute de cărţi au fost consacrate desluşirii fenomenului social-uman ce poartă în istorie numele damnat „Stalin”. În categoria marilor enigme ale istorie și-n pofida deschiderii (mai) tuturor arhivelor şi a liberalizării accesului la documentele păstrate, până la Gorbaciov, sub zodia mută a secretului de stat, rămâne atitudinea unor mari reprezentanţi ai intelectualităţii europene faţă de cele dintâi semne ale instaurării terorii staliniste. Amănunte pot fi aflate în cărţile lui Bajanov, Volkogonov, Deutsch, Berejkov, Djilas, Souvarin, Takker, Medvedev, Kolesnik, Râbin, Slasser (despre unele am scris în această rubrică), întemeiate fie pe amintiri personale, fie pe un anume fond documentar, dar mai ales în scrierile lui Eduard Radzinsky. Cartea lui, intitulată simplu „Stalin” (anticarul de pe str. Lăpușneanu a trecut-o în raftul celor de 1 leu!), nu numai că sintetizează informaţiile vehiculate până acum de ceilalţi autori, dar lărgeşte mult şi consolidează temeiul documentar prin valorificarea fondurilor deschise relativ de curând: Arhiva personală a lui I.V. Stalin, Arhiva Centrală a PCUS şi Arhiva Centrală de Stat a Revoluţiei din Octombrie.

Între spoturile care aruncă belşug de lumină asupra tuturor trăirilor şi acţiunilor „tătucului popoarelor”, unul singur rămâne, pudic, stins: cel ce s-ar fi cuvenit să-i reveleze viaţa sentimental-erotică, cu destule implicaţii directe în sfera politicului. Radzinsky se fereşte să coboare până la investigaţii de alcov, probabil din convingerea că dramatismului jocului de-a moartea în care se zbătea o întreagă Rusie martirizată lasă în planul secund al interesului orice altceva. Găsim astfel de informaţii (unele, de-a dreptul de necrezut) în „Confesiunile” Verei Davâdova, de unde putem recolta şi miniportrete ale vârfurilor intelectualităţii de creaţie artistică. Deloc măgulitoare: Şolohov, cârcotaş, meschin, înfumurat, ridicol, Gorki, ostenit şi dornic de evadare, Ehrenburg, panglicar găunos, Meyerhold, oropsit, timorat, marginalizat, Pasternak, surprinzător de umil în faţa lui Stalin, Bulgakov de asemenea, Eisenstein, disciplinat, supus ş.a.m.d.

N-avem căderea să-i judecăm prea aspru, câtă vreme trăiau sub continuă teroare şi orice schimă de protest se lăsa cu expedierea în „Siberii de gheaţă”. Însă cartea lui Radzinsky vine cu dezvăluiri în plus, de astă dată referirile privind vârfuri ale intelectualităţii europene, incredibil de uşor înşelate pe propaganda stalinistă şi de Iosif Visarionovici în persoană. La Moscova, Henri Barbusse declară public: „e bine că soarta dvs. se află în mâinile acestui om” (Stalin, evident). Solicitaţi să intervină în favoarea lui Troţki, Bernard Shaw şi Romain Rolland refuză. La aceeaşi rugăminte, Theodor Dreiser răspunde cinic: „victoria Rusiei e mai importantă decât orice”. Feuchtwanger, invitat la Moscova, şi-a modificat ascultător articolele în sensul celor cerute de gazde şi, asistând la procesele lui Zinoviev şi Kamenev, scrie, negru pe alb: „văzându-i şi ascultându-i, toate îndoielile mele au dispărut precum sarea în apă”. La fel au scris Herbert Wells, Bernard Shaw, Emil Ludwig, şi ei invitaţi să asiste la mascaradele judiciare în care n-a fost prezentată nici o probă în afara... „recunoaşterii” inculpaţilor torturaţi la Lubianka.

La înmormântarea lui Gorki (otrăvit, se zice, din ordinul lui Stalin) a cuvântat André Gide: „Uniunea Sovietică a aprins, pe noul cer, noi stele!” (Mai târziu – şi chiar va fi prea târziu – avea să-şi modifice radical opiniile.) Cu acelaşi prilej, în aceeaşi termeni, va vorbi Aragon. Şeful Clubului Scriitorilor Europeni, englezul H. Wells, a declarat că „toţi capitaliştii ar trebui să înveţe de la URSS!” (şi el, mai târziu, avea să-şi renege propriile cuvinte). Iată cum îl vede Bernard Shaw pe Stalin: „un om cu inimă curată, un om drept şi cinstit”. Iar URSS este, desigur, „statul viitorului”. Fie că adăugăm şi numele creatorilor români de marcă încadraţi în corul osanalelor, fie că nu, întrebarea rămâne aceeaşi: cum de i-a vrăjit Stalin?