Taina Preoţiei

Mântuitorul Iisus Hristos a aşezat Taina Preoţiei, după Învierea Sa din morţi şi înaintea Înălţării Sale la cer, prin cuvintele: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi - zicând acestea - a suflat asupra lor (apostolilor) şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

În Vechiul Testament, leviţii erau cei care reprezentau poporul înaintea lui Dumnezeu, fiind consacraţi, prin punerea mâinilor, de către popor (Numeri 8, 10).

Sfinţii Apostoli - după ce au fost învestiţi în această demnitate - au hirotonit întru episcopi pe cei şaptezeci de ucenici pe care i-au trimis în diferite ţinuturi ca să vestească Evanghelia lui Hristos. Însă, secerişul fiind mult şi secerători puţini, aceştia - la rândul lor - au hirotonit preoţi în fiecare biserică/ comunitate (Fapte 14, 23), învestindu-i cu puterea slujitoare şi sfinţitoare după cuvântul, care zice: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Prin aceasta s-a împlinit, în fapt, testamentul Mântuitorului Iisus Hristos ca Sfânta Euharistie - Cina Domnului - să se facă neîncetat, nu doar în limita unei singure generaţii, spre pomenirea Sa (Luca 22, 19).

Sfinţii Apostoli - şi prin ei urmaşii acestora: arhiereii şi preoţii - au primit şi puterea învăţătorească, după cuvântul care zice: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19- 20). Acesteia i s-a adăugat puterea jurisdicţională, după cuvântul care zice: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

Darul celor trei demnităţi

Harul primit prin Taina Hirotoniei în una din cele trei trepte - diacon (Fapte 6, 6), preot (Fapte 14, 23) şi episcop (Tit 1, 5) - îşi are izvorul în lucrarea sfinţitoare a lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne încredinţează că toţi credincioşii au fost chemaţi să fie „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt”, supunându-se preoţilor şi slujitorilor Bisericii cărora, în calitatea lor de „împreună preoţi şi martori ai patimilor lui Hristos” cu Sfinţii Apostoli, mai mult chiar, de „părtaşi ai slavei celei ce va să se descopere” (I Petru 2,9 şi 5,1), li s-a dat să fie „păstori ai turmei” (I Petru 5, 2).

Arhiereul, canonic hirotonit, este cel prin care lucrează puterea harului lui Dumnezeu. Rugăciunea de la hirotonie surprinde acest adevăr, zicând: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, hirotoneşte pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop); să ne rugăm dar pentru acesta ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh”. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria ucenicului său Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii” (I Timotei 4, 14), după care adaugă: „Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6).

Potrivit treptei în care sunt rânduiţi să slujească, primitorii harului dumnezeiesc, prin punerea mâinilor, au puterea să săvârşească cele sfinte potrivit treptei lor de slujire. Astfel, episcopul are puterea să săvârşească toate Sfintele Taine şi toate slujbele Bisericii, inclusiv sfinţirea Sfântului Mir şi a antimisului; preotul primeşte - prin hirotonie - darul celor trei demnităţi: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Sfântul Mir şi antimisul; diaconul este ajutător al preotului şi al episcopului - în întreita lor activitate - spre mântuirea credincioşilor, neputând săvârşi nici o Sfântă Taină a Bisericii şi nici o ierurgie sau lucrare sfinţitoare.

Harul - odată împărtăşit prin hirotonie - nu se pierde, după cuvântul care zice: „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”, spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 11, 29).

Aşadar, preoţia este sfântă, fiind iruptă din preoţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi presupune o sporită jertfă de sine (a se vedea „Despre preoţia dureroasă” la T. M. Popescu). Această jertfă de sine a păstorului este, de altfel, cea care face posibilă coeziunea omului cu Dumnezeu, cea mai înaltă aspiraţie a omului pe pământ. (Sursa: Doxologia)