Doru POPOVICI

O străveche vorbă românească avertizează asupra imposibilităţii omului de a sta simultan cu fundul în două luntre. Ideea e că oricum te-ai poziţiona, legile fizicii te vor trânti până la urmă în apă, iar odată ajuns acolo, şansă de a te îneca e ceva mai mare decât de a reveni în măcar una din cele două bărci. Cu fundul nu doar în două, ci în infinit mai multe luntre, par a încerca să se aşeze fotbaliştii români aflaţi la o răscruce în care se simt prea buni pentru campionatul ăsta mai mult mimat şi oricum prea prost plătiţi pentru ceea ce ei reprezintă cu adevărat sau doar li se pare. Unii dintre ei, incomparabil mai puţini, cred chiar că la ce valoare ştiu ei (doar ei, ca să fiu mai explicit!) că au, în niciun campionat nu sunt plătiţi cât ştiu ei (doar ei!) că ar merita. În asemenea situaţii s-au aflat, de-a lungul ultimului sfert de veac, numeroase personaje, de la Florin Răducioiu şi Ilie Dumitrescu (mamă, ce bine ar fi să mai avem vreo doi ca ei!) până la Răducanu, Mutu, Dodel, Tamaş, Chiricheş şi încă destui alţii. Printre ei, două cazuri care ne ţin trează atenţia de ceva vreme: Marica şi, cu voia dv, ultimul sosit pe listă, Budescu. Marica, un mare talent, valorificat la maximum de Mircea Lucescu, nu l-a ascultat pe acesta când i-a spus că ar mai avea nevoie de un an pentru a sparge piaţa, astfel că deja de ani buni e în permanentă căutare de o echipă care să-l înţeleagă şi să-l accepte cu toate fiţele lui, lucru care până acum nu s-a întâmplat nici în Germania, nici în Spania, astfel încât, întru re-relansarea carierei a ales Steaua. Iar asta mi se pare fix un capăt de linie. Moartă. Cu Budescu, lucrurile stau un pic diferit: aflat la prima tentativă de exilare, după ce i-a băgat în corzi şi pe Gheorghe Becali, şi pe şeicii arabi, fiind dat ca transferat sigur o zi la ăia, o zi la ăilalţi, a sfârşit prin a-l aduce la disperare mai întâi pe Şumudică, apoi şi pe patronul Niculae, a continuat cu Becali şi a sfârşit prin a se duce totuşi la arabi.... De unde, fix a doua zi, a plecat, varianta oficială fiind că a cerut încă mai mulţi bani decât se înţeleseseră!!! Te poţi gândi la orice. Cu siguranţă însă că indiferent de motive, acest circ al transferărilor vorbeşte de la sine despre seriozitatea fotbalistului român în general. Şi atunci ce motive de mirare mai avem când, după ce se transferă, vedem că fac tuşă câte un an, după care sunt daţi pe gratis oriunde, cel mai adesea de unde au plecat? Greşesc eu? Ia vedeţi ce caută Bourceanu şi Chipciu la Steaua!.