Mircea Radu IACOBAN

Nu cred deloc că s-a isprăvit cu statalitatea Republicii Moldova. Virajul către Moscova n-ar avea cum s-o mai aducă în rândul răposatelor republici unionale, iar o ţară, fie şi artificial înjghebată, nu se poate volatiliza pur şi simplu: ori rămâne pe harta lumii, ori se alipeşte altei entităţi statale. Aparent, nu-s decât două opţiuni: România sau Rusia. Ar fi, totuşi, o a treia: să nu uităm că, în 1917, Rada de la Kiev a declarat Basarabia parte a Ucrainei – numai că altele-s acum grijile în zonă. Condiţiile pentru o nouă Mare Unire românească la centenarul din 2018 par a nu fi tocmai coapte. În Republica Moldova, alegerile anticipate ar putea duce, de facto, la rerusificarea Basarabiei. De jure, ipoteza încă unei expansiuni moscovite, după cele întâmplate în Crimeea şi-n toată Ucraina, rămâne inacceptabilă în Europa veacului XXI. Chiar devenită satelit al Moscovei, ori tocmai de aceea, Moldova îşi va păstra statalitatea, înscriindu-se, însă, pe o traiectorie ce o îndepărtează tot mai mult de România.

Văzând şi începând să înţeleagă (în sfârşit!) cele ce se întâmplă la Chişinău, românii îşi toarnă cenuşă în cap prin gazete şi la televiziuni, declarându-şi vinovăţia naţională faţă de Basarabia şi basarabeni. Nu spun că n-am fi şi noi culpabili, dar marii vinovaţi rămân fraţii noştri de peste Prut: atâta s-au măcinat între ei, atâta au furat şi atâta le-a plăcut să joace „la două capete”, încât până la urmă a venit scadenţa şi trag consecinţele.

Printre vocile realmente autorizate ce comentează situaţia explozivă de la Chişinău (Dungaciu, Chifu, Diaconescu şi alţi câţiva – puţini!) se insinuează stridenţele vitejilor de după război, care o ţin gaia-maţu cu „România n-a făcut nimic pentru Basarabia”, „În 1990 s-a ratat momentul Unirii” şi „Gestul criminal al României de a recunoaşte Republica Moldova”. Principalul vector al campaniei de autoflagelare rămâne Monica Macovei, iar cele trei reproşuri ţin să capete statut de adevăr absolut. Le susţin personaje care n-au avut niciodată vreo legătură cu realităţile basarabene, comentează după ureche şi în funcţie de interese propagandistice imediate.

Între 1991-1993, adică în perioada cea mai „fierbinte”, am lucrat la Chişinău ca gazetar acreditat pe lângă Guvern, m-am aflat foarte aproape de zona în care se luau deciziile, am participat, să zicem ca martor, la strădaniile unioniştilor, am purtat în repetate rânduri discuţii cu Snegur, cu prim-ministrul Druc, cu mai toţi miniştrii care aveau ceva de spus, am fost corespondent de front la războiul de la Nistru – şi, în primul rând, am putut cunoaşte opinia netrucată a majorităţii basarabenilor. Motiv pentru care îmi permit să contest „adevărurile” aşa-zis evidente, cu riscul de a-mi ridica în cap armata celor care încearcă să le impună necondiţionat.

Primul: „România n-a făcut nimic pentru Moldova”. Fals. Cu siguranţă, n-a făcut cât şi cum se cuvenea, dar mult a făcut. Chiar foarte mult. Cine-i de bună credinţă, a văzut şi vede. Al doilea: „recunoaşterea Republicii Moldova a însemnat o renunţare oficială a României la ideea reunificării cu Basarabia”. La fel de fals. Cu cine să se unească România, cu o republică unională sovietică? Snegur îmi spunea (vezi „Zece ani de foc”, ed. Junimea, 2012, pag. 35): „Odată cu proclamarea independenţei, suntem liberi să alegem partenerii, ţările...” Fraza are un subînţeles ce nu mai trebuie comentat. Ce se rezolva prin nerecunoaştere şi cum ar fi privit lumea gestul României de a respinge ideea evadării românilor basarabeni din „închisoarea popoarelor”? Şi cel mai lung drum, spun chinezii, începe cu un pas. Primul pas pe calea Unirii era, obligatoriu, constituirea unui stat independent, apt să-şi decidă viitorul în conformitate cu propriile lui dorinţe şi aspiraţii (ca să nu mai vorbim şi despre dezvăluirile fostului şef al SRI, Ioan Talpeş, potrivit căruia Europa ar fi acceptat Unirea doar cu condiţia cedării unei părţi a Transilvaniei către Ungaria!). Al treilea: „Snegur a venit la Bucureşti să propună Unirea prin decizia celor două Parlamente şi a fost refuzat.” Invenţie! Am fost de faţă la momente ale vizitei lui Snegur, am discutat cu el după aceea, am participat, ca membru al Delegaţiei Prezidenţiale române, la întâlnirile de la Chişinău, am fost prezent la dezbaterile din Parlament. În toate aceste împrejurări, n-am auzit despre o astfel de propunere făcută de Snegur! Preşedintele Republicii Moldova ştia foarte bine ce componenţă şi orientare are Parlamentul şi nu putea face nici o comparaţie cu situaţia din martie 1918. Chiar şi atunci, 39 de deputaţi n-au votat Unirea, deşi armata română se afla pretutindeni în Basarabia, inclusiv la porţile Sfatului Ţării. Acum, singurii oşteni pe teritoriul Republicii Moldova erau trupeţii Armatei a XIV-a a Kremlinului, înarmaţi până-n dinţi. Iar Unirea era dorită, în Basarabia, de circa 8% din populaţie, ceea ce ar fi dus la inutilitatea oricărui Referendum. La nuntă, nu trebuie şi mireasa să spună „da”?

Întrebare: ce ar fi trebuit să facă România? Să intre cu armata? Absurd. Să decreteze unilateral Unirea? La fel de absurd. Atunci?