Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor (II)

Câtă putere poate avea diavolul asupra celui pe care-l agresează?

Unii, fără a avea dreptate, consideră că ar avea o putere egală cu a lui Dumnezeu şi că ar dispune de destinele noastre după propriul plac. Adevărul este, însă, că diavolul are asupra noastră doar atâta putere câtă îi oferim noi. Trebuie să ştim că Dumnezeu îi îngăduie existenţa doar pentru a ne putea pune la încercare propria libertate. Diavolul ne îndeamnă, dar nu ne poate constrânge în nici o acţiune. Nu are decât puterea seducţiei, de a induce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi şi nestatornici.

Aşa cum subliniază vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, diavolul are probabil rolul şi rostul de a ne pune la încercare credinţa şi voinţa.

Într-un anume fel, are probabil rostul de a ne obliga să devenim mai responsabili, mai consecvenţi şi mai stăpâni pe noi înşine, mai încrezători în forţele proprii. Omul nu este şi nu trebuie să devină un robot, condiţionat de un duh rău, tot aşa cum nu suntem condiţionaţi sau manevraţi de duhurile bune, care ne îndeamnă totdeauna spre ceea ce este bine şi frumos.

Cu toţii suntem fiinţe vii, libere şi cu simţire. Dumnezeu a lăsat să existe acest control al voinţei noastre, sugerează Mitropolitul Antonie, prin care ne verificăm, aşa cum aurul se verifică prin diferiţi acizi. Acizii în sine sunt răi, dar ei verifică aurul, ei validează puritatea lui. Dacă aurul e curat, acizii nu-l ating; dacă însă nu e aur, acizii îl oxidează şi se observă imediat că nu e aur curat. Tot la fel stau lucrurile şi în cazul sufletului nostru. Dacă sufletul e curat, e pur ca aurul, atunci diavolul nu-l atinge. Tocmai de aceea spuneam că diavolul are tot atâta putere pe cât îi oferim noi.

Urmărind de-a lungul istoriei formele de reprezentare a Răului în lume, se poate observa cu uşurinţă cum, aproape sistematic, în funcţie de evoluţia, emanciparea şi diversificarea vieţii lumii, s-au înmulţit şi rafinat deopotrivă şi peste măsură inclusiv strategiile de acţiune ale diavolului asupra acesteia. Lucrul acesta este cu atât mai evident nu doar în planul marilor provocări ale lumii contemporane, cu atât mai complexe şi cu atât mai greu inteligibile, ci şi în tipologia extrem de contradictorie şi confuză în care apar ilustrate sau „ambalate“ diavolul şi lucrarea sa.

Când răul apare romanţat

În lumea scriitorilor şi artiştilor din istoria modernă, de pildă, există reprezentări ale lui satan care nu-l mai înfăţişează cu trăsăturile monstruoase de odinioară, ci mai degrabă cu un chip uman, ba chiar plăcut şi seducător. În literatură, s-a revenit la teza potrivit căreia diavolul însuşi năzuieşte după mântuire. Se ştie că Origen susţinuse că diavolul se va împăca cu Dumnezeu la Judecata de apoi, o părere respinsă, însă, categoric de Biserică.

În lucrarea sa Faust, Goethe ni-l prezintă pe diavol, sub chipul lui Mefisto, ca pe un spirit „care vrea tot timpul răul, dar face totdeauna binele“; prin urmare, nu el este cel ce distruge creaţia lui Dumnezeu, ba dimpotrivă, el apare ca protector al ei, şi anume prin faptul că îl „luminează“ pe Faust. În cadrul scenariului propus de autorul german, cu ajutorul Răului, omul are posibilitatea să obţină ceea ce justiţia lui Dumnezeu nu-i poate garanta. De asemenea, în imnul său intitulat A Satana, italianul Giosuè Carducci îl prezintă pe satan triumfând ca „desăvârşitor al raţiunii“: „Descătuşează-te, raţiune umană, luminează şi străluceşte încinsă de flăcări; materie, ridică-te; satan a biruit!“ Şi tot la fel, în Florile răului, Ch. Baudelaire îi consacră lui satan o litanie lirică, preamărindu-l ca pe un Dumnezeu decăzut, care se îndură tocmai de cei răi şi ticăloşi. Revoltat contra divinităţii indiferente faţă de suferinţa umană, a nedreptăţii şi vulgarităţii, poetul francez îşi pune speranţa în evadarea în frumosul artei, implorând în cele din urmă Răul, moartea, neantul, în care se aşteaptă să găsească cu totul „altceva“, altceva „nou“: „Otrava ta ne-o toarnă drept balsam şi ne lasă/Să ne-nfundăm în hăul cel fără de ecou!/Şi dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă!/Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou!“.

Dorinţa aceasta crescândă a omului de nou, năzuinţa permanentă şi fără nici un control după noutate îl împinge pe acesta chiar până la a crede că diavolul nici nu există. Dar nu pentru că el nu ar exista pur şi simplu, ci pentru că diavolul însuşi, în strategia sa vicleană tot mai subtilă şi rafinată, îi sugerează că n-ar exista, putând astfel să-l amăgească cu o şi mai mare uşurinţă. De aceea, marele scriitor elveţian Denis de Rougemont afirmă că „cea mai mare viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există diavol“. De altfel, sunt mulţi semeni de-ai noştri care zic: „Nu există nici un diavol!“, îndemnaţi fiind chiar de diavol. Deci, diavolul merge până acolo, încât se neagă pe el însuşi. Strategia e simplă: dacă nu crezi că există diavol, e foarte uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu. Şi aşa cum spunea marele scriitor rus din secolul al XIX-lea, Dostoievski:Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis. Şi tot astfel, dacă nu există diavol, totul e permis. Mergând pe acelaşi fir, dacă totul e permis, atunci înseamnă că nonvalorile pot fi socotite valori, că nu mai există nici un criteriu moral şi nici o responsabilitate sau sancţiune morală, că putem, în fine, asimila răul binelui şi invers. Tocmai de aceea se neagă diavolul pe sine însuşi!

Doar cel care s-a lepădat de diavol îl caută pe Dumnezeu

Revenind la textul Evangheliei de astăzi, o ultimă întrebare asupra căreia merită să reflectăm puţin ar fi aceea: de ce, în urma vindecării demonizatului, s-a adunat atâta lume şi L-a rugat pe Iisus să plece din hotarele lor? Înţelegem din textul Evangheliei că gherghesenii erau nemulţumiţi, dar nu L-au agresat, nu au fost violenţi, chiar dacă porcii se aruncaseră în mare, ci pur şi simplu L-au rugat frumos să părăsească acele locuri.

Una dintre posibilele explicaţii care ar putea fi date acestei situaţii - pentru că mai există şi altele - ar fi aceea că, prin minunile Sale, prin puterea pe care o exercita asupra lor, prin acţiunile Sale imprevizibile, Iisus îi scotea din ceea ce ei considerau normalitate, devenind incomod şi nefiresc. Iar ei nu puteau suporta nefirescul, supranaturalul. Nu puteau suporta ceva care depăşea limitele vieţii şi obiceiurilor lor de fiecare zi. Dacă asemenea lucruri supranaturale, precum vindecarea demonizatului, s-ar fi petrecut în fiecare zi, atunci întreaga lor existenţă ar fi fost dată peste cap. Ei nu ştiau să trăiască decât aşa cum o făceau dintotdeauna, în limitele firescului cotidian cu care fuseseră obişnuiţi. Acum îşi pierduseră porcii cu preţul vindecării demonizatului, dar cine ştie ce li se mai putea întâmpla!

De aceea, gherghesenii n-au ezitat nici o clipă şi L-au rugat pe Mântuitorul să plece din ţinutul lor. Iar Iisus, îndurerat, a ascultat această rugăminte tristă. Asistăm aici, de fapt, la formularea unei foarte triste rugăciuni, pentru că e vorba de o rugăciune de izgonire a lui Dumnezeu, o rugăciune atât de veche de izgonire a lui Dumnezeu din viaţa oamenilor. Avem aici un exemplu extrem de nefericit de acum 2.000 de ani, când Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră umbla pe pământ, printre oameni şi pentru oameni, dar i se cerea tot de oameni, de oamenii acelui ţinut, să dispară din viaţa lor. Ce să ne mai mirăm, dacă astăzi, după mai bine de două milenii, mulţi dintre noi, din păcate mult prea mulţi, prin viaţa şi faptele noastre, continuăm să-L izgonim pe Dumnezeu din noi, din viaţa noastră, din familia noastră. Cu voie sau fără voie, Îl izgonim, ne ruşinăm de El, dar nu ne dăm seama că în locul Lui intră diavolul, intră întreaga Legiune a Răului. Intră păcatul, violenţa, intră Răul sub toate formele sale atât de perverse.

Tristeţea profundă trăită de Mântuitorul nostru înainte de a urca în corabie pentru a ajunge în Galileea este alinată doar de cel vindecat, care se ruga de Iisus să-l lase lângă El. Încă o dată, Evanghelia citită astăzi ne dovedeşte că şi contrastele fac parte din propria noastră existenţă: intră diavolii, ies diavolii; intră-n porci, se aruncă în adânc; pleacă oameni, vin oameni. În schimb, cel vindecat se roagă liniştit de Iisus. Odată vindecat, nu-l mai poate părăsi pe Iisus. Simte nevoia să rămână lângă El.

Aici avem, de altfel, şi cheia în care trebuie lecturată Evanghelia: doar omul care s-a lepădat de diavol şi de toată lucrarea lui, doar acela Îl caută pe Dumnezeu şi doreşte să rămână cu El şi în El, aşa cum admirabil se exprimă Sfântul Apostol Pavel: „Şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Duhul Sfânt în mine însumi“ (Galateni 2, 20).

Tocmai pentru faptul că cel vindecat Îl primise pe Hristos în casa sufletului său şi el era de acum, la rândul său, în Hristos, Mântuitorul îi adresează lui şi, prin el, nouă tuturor îndemnul: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!“(sursa: Ziarul Lumina)