Mircea Radu IACOBAN

Un citat dintr-un interviu cu Matei Vişniec, apărut în volumul semnat de Const. Coroiu „Paralele inegale” (Polirom, 2003): „Am debutat într-adevăr aici (n.n.: la Teatrul Naţional din Iaşi) într-un mod, aş zice, indirect. În 1987, un actor de la Naţionalul din Iaşi, care îl avea director pe Mircea Radu Iacoban, e vorba de Constantin Avădanei, a îndrăznit să joace un monolog al meu, <Sufleorul fricii>, cu care, prezentându-se la Festivalul de teatru de la Costineşti, a obţinut Premiul pentru promovarea dramaturgiei originale. Tot atunci, în revista Teatrului Naţional, care se numea Arlechin, a fost publicat monologul amintit. Încercam acolo o demontare a mecanismului fricii.” Aşadar, Matei Vişniec confirmă: prima reprezentare scenică în România a dramaturgiei sale s-a petrecut la Iaşi, în 1987. Să detaliem.

1987 este anul când, la Teatrul „Nottara”, Vişniec a ratat tentativa debutării (cu piesa „Caii la fereastră”), spectacolul fiind interzis cu o zi înaintea premierei. Tot în 1987 evadează din ţară şi cere azil politic în Franţa, devenind, de facto, autor total interzis în România. Cum a fost atunci posibil debutul ieşean? În lipsa dezlegării oficiale, cauţi soluţii de avarie. Consiliul Culturii (şi, desigur, al Educaţiei Socialiste) veghea sever şi tăia cu osârdie numele lui Vişniec din orice propunere de repertoriu, barându-i astfel total posibilitatea ajungerii în scenă. Am identificat, totuşi, o eventualitate; merita încercat: Festivalul de la Costineşti nu mai era tutelat de Ministerul Culturii (CCES), ci de Ministerul Tineretului. Când ministrului i-a fost prezentată propunerea de program, dimpreună cu informaţia că „Vişniec nu este agreat de CCES pentru reprezentare”, Nicu Ceauşescu ar fi exclamat „ei, şi ce?” Asta a fost tot. Spectacolul nu numai că s-a reprezentat într-un festival cu participare selectă, dar a şi obţinut unul dintre premii. Iar Vişniec nu va mai fi jucat decât după revoluţie!

Din câte îmi amintesc, la Costineşti, monologul a fost adus cumva către dialog (ceea ce ar fi benefic şi în prima parte a recentei premiere de la Iaşi...), fiindcă în scenă mai era un actor, Dan Aciobăniţei. A cărui fiică, Brânduşa, joacă în noua reprezentaţie ieşeană Vişniec, „Cabaretul cuvintelor”. Fortuna rota volvitur!

Teatrul din Suceava (şi aici s-ar putea vorbi despre un debut ieşean, de astă dată instituţional) va purta numele lui Matei, dramaturg unanim preţuit şi jucat în 30 de ţări, cu piese traduse în 25 de limbi. Încerc un sentiment foarte ciudat când trec pe lângă statuile în bronz ale unor buni prieteni – Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru – dar şi atunci când, cu bucurie poate chiar uşor egoistă, văd instituţii, străzi, colecţii, purtând numele tinerilor ce i-am debutat cândva. Casa de Cultură Municipală din Copou se numeşte Mihai Ursachi – cel căruia, în 1970, îi publicam prima carte („Inel cu enigmă”). Trec ades pe strada Ion Petru Culianu – îl debutam, cu o prezentare mai mult decât încurajatoare în revista „Cronica”, pare-mi-se, în 1968. La Suceava, va fiinţa Teatrul Vişniec... Place tuturor, nu place, astea-s momente pe care o istorie a culturii onestă şi obiectivă le consemnează. Cât despre noul spectacol al Teatrului Naţional din Iaşi: nu urcă în scenă un text dramatic, ci se sprijină pe o carte de proză a lui Vişniec, şi ea dificil de catalogat ca gen. Regizorul Ovidiu Lazăr reconverteşte textul, mizând şi pe încărcătura dramatică, să-i spunem astfel, intrinsecă. Proza unui autor de teatru o recunoşti imediat: scriitura respiră altfel dialogul, sugerând cititorului secvenţe ale unor viziuni scenice apăsat conturate. Vişniec consideră cuvintele „cărămizi primordiale ale limbajului”, ştiind să valorifice şi experienţele sale pe tărâmul poeziei. Fiecare cuvânt ar fi doar „vârful unui iceberg, ceea ce înseamnă că esenţialul rămâne ascuns”. Dramaturgul şi directorul de scenă îşi propun să-l reveleze, într-un spectacol de tonică vervă actoricească, de ingenioasă şi antrenantă revărsare a inventivităţii regizorale. Cel puţin partea a doua a reprezentaţiei este fără cusur; poate, în prima jumătate, ar fi fost benefică o intersectare parţială a monologurilor, spre a se diminua impresia de neteatralitate a unui text postmodernist cu virtuţi eseistice în primul rând. De menţionat şi apreciat intenţia realizatorilor de resuscitare a teatrului poetic – ceea ce poate adăuga o dimensiune nu numaidecât nouă, dar foarte proaspătă, teatrului lui Matei Vişniec. Autor ce nu se sfieşte să afirme că „România este foarte prezentă în viaţa mea.”