Predică la Duminica a III-a după Rusalii

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieţii spirituale şi libertăţii noastre sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de grijile pentru bunurile materiale.

Cum înţelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos şi cum o putem dobândi?

Trebuie să o înţelegem, ca şi Sfinţii Apostoli, în lumina tainei lui Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi... Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate" (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: "Adevărul vă va face liberi; ... dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi" (Ioan 8, 32, 36). Experienţa libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate"(II Corinteni 3, 17).

Libertatea este dar al lui Dumnezeu care se cultivă prin maturizare spirituală permanentă

Libertatea pe care o aduce prezenţa Duhului Sfânt în om se arată şi prin familiaritatea care se stabileşte între om şi Dumnezeu, păstrându-se, în acelaşi timp, distincţia între creatură şi Creatorul său. Creşterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experienţa libertăţii fiilor lui Dumnezeu sau a filiaţiei adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).

Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu şi de purtător al Duhului Lui dat prin însăşi alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) şi prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înţelegem de ce "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Corinteni 3, 17).

Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu şi chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: "La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi a primit, între altele, naşterea din Duhul, pentru a obţine, după voinţa sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui şi dumnezeu după har prin Duhul".1

Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voinţa liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca fiinţă în comuniune.

Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa; el nu a ales-o. De la nefiinţă, omul trece la fiinţă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de "mâinile" lui Dumnezeu şi este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere 2, 7). Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu şi nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.

Totuşi, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom şi ispitirea şarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în faţa situaţiei de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, şi anume aceea de a alege între Creator şi creatură, între Dăruitor şi darurile Sale.

Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului faţă de lumea materială, în uitare de Dumnezeu şi în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine spirituală sau de relaţie. Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării şi al lăcomiei; omului îi este ruşine şi îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită şi pervertită. Omul se scuză acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe şarpe...

Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relaţiile umane interpersonale şi relaţia omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtăşeşte de darurile create de Dumnezeu în stare de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ci el le posedă şi se lipeşte de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se lipeşte mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbeşte mai mult în comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat.Dependenţa sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri. Relaţia omului pătimaş cu semenii săi şi cu natura nu mai este relaţie de comuniune spirituală, ci una posesivă şi conflictuală. Centrarea omului în sine însuşi şi în lumea materială produce o închidere a sa în faţa lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii. Patimile egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează."Supus legilor biologice şi cosmice, omul este condamnat la moarte, la suferinţe fizice, patimile se trezesc şi-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariţia iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut".2

Aşadar, libertatea omului de-a alege între dar şi Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi "ca Dumnezeu" fără Dumnezeu.

Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină şi firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare şi eliberatoare, în sensul vindecării şi eliberării naturii umane din robia păcatului şi a morţii.

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D.

2 Th. Špidlík, La spiritualité de lâOrient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81.

(sursa: Ziarul Lumina)