Bucuria interioară

Veselia trebuie să fie constanta creştinului autentic adăugată la mulţimea de virtuţi pe care e nevoie să le dobândească pentru a nu se minţi pe sine.

Despre veselie ca necesară sufletului vorbesc chiar şi scriitorii păgâni. Astfel, Seneca îi făcea scumpului său prieten Lucilius următoarele urări: „Îţi doresc totdeauna să fii vesel, totdeauna să ai bucurie în casa ta şi ea nu va pleca de acolo dacă va rămâne înlăuntrul tău. Nici o bucurie exterioară nu umple inima, ci deseori aduce plictiseală sau provoacă tristeţe, căci nu este statornică; să nu crezi că oricine este îndrăzneţ este vesel; cu adevărat vesel şi mulţumit este numai cel ce are veselie în inimă, a cărui inimă este vitează, neînfricată şi se înalţă deasupra tuturor celor pământeşti“.

Cu adevărat aşa este; inima fiecăruia dintre noi trebuie să năzuiască mai presus de toate cele pământeşti la Dumnezeu, trăind în acord cu poruncile şi voia Lui până acolo încât nimic din ceea ce ni se întâmplă să nu ne înfumureze, dar totodată nici să ne întristeze sau să ne doboare. Atunci adevărata noastră veselie va fi propria conştiinţă lăuntrică, care ne va spune că ne aflăm deasupra mângâierilor acestei lumi. Şi, de vom ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu pe această treaptă a urcuşului nostru duhovnicesc către El, mila lui Dumnezeu ne va trimite în clipele amare ale încercării noastre puterea ei nebiruită şi va rodi în inima noastră bucuria cea adevărată şi neschimbată.

(Adaptare de Augustin Păunoiu după un fragment din volumul „Iliotropion sau acordul din voia lui Dumnezeu şi voia omului“, Sfântul Ioan Maximovici)