Semnificaţia Sfintei Cruci

Pe 7 martie, duminică, Biserica Ortodoxă se va afla în a treia Duminică a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Cinstirea Sfintei Cruci în această duminică din Postul Mare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea, având dată variabilă. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață, că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieții, tot așa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paști este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci ca simbol al Răstignirii și Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și stindard al credinței noastre.

Crucea, semnul biruinţei

Crucea este, în înţeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existenţă, din a cărui înţelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înţelegerea acestor adevăruri şi proiectarea realităţii în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creştinul de astăzi să-şi reorienteze cursul vieţii pământeşti spre viaţa veşnică şi să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Încă din secolul al II-lea, creştinii erau cunoscuţi drept crucis religiosi („închinătorii crucii“). Prefigurată în Vechiul Testament prin diferite obiecte sau semne, Sfânta Cruce (lat. crux, gr. stauros) devine, în Noul Testament, din instrument de tortură şi blestem, altarul de jertfă al lui Hristos, sfinţit cu însuşi Sângele Său, mijlocul proslăvirii Sale, semnul biruinţei şi „armă asupra diavolului“, fiind totodată semnul ce se va arăta pe cer la cea de-a doua venire a Domnului.

Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile

Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevărată, şi preotul care a adus-o, câştigând de fapt mântuirea noastră. „Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele Lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus Lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană; va curţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11- 14).

În această privinţă Sf. Chiril al Ierusalimului spune: Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut că adevărata şi hotărârea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi(Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349)

Hristos s-a jertfit pentru noi tocmai răstignit pe cruce

Mântuitorul Iisus Hristos s-a jertfit pentru noi tocmai răstignit pe cruce, pentru mai multe pricini, după cum se precizează în Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă. Astfel, s-a jertfit pe cruce ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume;  ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut. 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erau osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră. În acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi. Aşadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.

Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui» (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9.)

(sursa: Basilica)