Cum putem să dobândim Duhul Sfânt? (I)

Cele mai cunoscute şi mai eficace mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt, conform cu învăţătura Sfintelor Scripturi şi cu experienţa marilor Sfinţi, sunt următoarele:
1. Inima curată şi trupul neîntinat.
2.  Smerenia.
3.  Ascultarea de glasul lui Dumnezeu.
4.  Rugăciunea.
5.  Devotamentul de zi cu zi.
 

Orice suflet credincios poate să se umple de Duhul Sfânt, dacă se curăţeşte de păcat, dacă se izbăveşte de egoism şi se eliberează de mândrie. Duhul Sfânt este mereu în jurul nostru şi doreşte să intre înlăuntrul nostru, dar faptele noastre rele ne înconjoară ca un zid tare de piatră. Şi păcatele noastre ca nişte paznici sălbatici, îl alungă departe de noi, şi nu-L lasă să se apropie. Orice păcat îl alungă pe Duhul Sfânt. Cele mai urâte păcate de El sunt însă dintre cele trupeşti, desfrânarea, iar dintre cele sufleteşti, mândria. Duhul Sfânt, curăţenia desăvârşită, nu poate niciodată să se sălăşluiască în omul întinat cu păcate. Cum să rămână în inima noastră, când aceasta este plină de griji, pofte şi patimi? Deci, se vedem mai amănunţit căile pentru dobândirea Sfântului Duh.

1. Dacă vrem să nu-L pierdem pe Duhul Sfânt, pe care L-am primit la Botez, sau dacă L-am pierdut, să-L dobândim din nou, suntem datori să avem inima curată şi trupul neîntinat, adică curat de orice păcat trupesc. Inima şi trupul trebuie să fie templul Duhului Sfânt. Şi în cel care are inima curată şi trupul neîntinat, va intra Duhul Sfânt şi va stăpâni peste sufletul lui. Este de ajuns ca omul acesta sa nu-şi pună nădejdea în faptele lui bune şi să nu se laude cu acestea, adică să nu socotească cu îndreptăţire că trebuie să primească darurile Sfântului Duh, ca răsplată pe care i-o datorează Dumnezeu. Şi tu, dacă ai nefericirea să-ţi întinezi inima şi să-ţi pierzi sufletul prin păcat, luptă-te să te curăţeşti prin pocăinţă. Încetează să păcătuieşti, pocăieşte-te cu zdrobire de inimă şi vieţuieşte cu mai multă luare-aminte. Astfel, te vei învrednici să-L bucuri pe Duhul Sfânt.

2. Una dintre căile cele mai sigure pentru dobândirea Duhului Sfânt este cugetul smerit. Chiar dacă eşti om cinstit, bun, drept şi milostiv, chiar dacă ţii toate poruncile lui Dumnezeu, să te consideri mereu un rob nevrednic, un instrument în mâinile Celui Care lucrează. De altfel, este de ajuns o privire, atentă la faptele noastre bune, chiar şi la cele mai mari virtuţi ale noastre, pentru ca să vedem cât de puţin valorează, încât să le numim virtuţi creştine. De exemplu, de câte ori dăm milostenie, dacă nu din slavă deşartă şi egoism, oricum din zgârcenie, precum cei care iau dobândă, adică nădăjduind că pentru o monedă pe care am dat-o săracului, vom primi de la Dumnezeu o sută sau o mie?

Smerenie înseamnă şi altceva: să rabzi cu bărbăţie şi fără tânguire toate mâhnirile, tristeţile şi necazurile, socotindu-le ca o pedeapsă pentru păcatele tale. Să nu zici “vai de mine, cât sufăr!” ci să spui “Puţine mi s-au dat pentru păcatele mele”. Să cerem de la Dumnezeu, nu atât să ne izbăvească de încercări, cât să ne dăruiască putere să le răbdăm.

3.De asemenea, putem să-L dobândim pe Duhul Sfânt prin ascultarea de glasul lui Dumnezeu. Acesta ne grăieşte foarte limpede, într-un mod clar şi lesne de înţeles, şi astfel putem să auzim glasul Lui în orice loc, timp şi împrejurare. Este de ajuns doar să avem urechi să auzim. De exemplu, eşti nefericit, te-a nedreptăţit cineva, ţi-a murit vreo rudenie, eşti bolnav, trist sau melancolic, fără nici o pricină vădită, aşa cum ni se întâmplă deseori tuturor? În toate aceste împrejurări poţi să auzi glasul lui Dumnezeu, care spune să revii, şi în loc să te sprijini pe oameni, sau să cauţi mângâiere în petreceri şi distracţii, să te întorci pocăit la Acesta, să cauţi mângâiere şi ajutor doar la El. Din nou, dacă o duci bine, dacă ai bunuri din destul şi nicio nevoie, dacă treburile toate îţi merg bine, dacă nu cunoşti durerea şi tristeţea, ci doar bucuria, şi mai ales bucuria duhovnicească, toate acestea sunt glasul lui Dumnezeu, care te îndeamnă să iubeşti cu toată inima pe binefăcătorul Tău, să-I mulţumeşti din toată puterea ta, şi să nu uiţi când te desfătezi cu bunurile acestei lumi să-i ajuţi şi pe cei mai neînsemnaţi fraţi ai tăi, adică pe săraci. Să nu uiţi încă faptul că bunurile adevărate şi fericirea veşnică se află în cer şi provin de la Cel Care este izvorul oricărui bine şi al oricărei fericiri.

Dacă dispreţuirea înseamnă fărădelege pentru un împărat pământesc, cu cât mai mare va fi pentru împăratul ceresc? Dacă nu luăm aminte, se poate ca Dumnezeu după nenumăratele chemări şi repetatele invitaţii, să ne părăsească pe noi, ca pe nişte copii încăpăţânaţi. Atunci ne va lăsa să facem ceea ce voim, dar după aceea mintea noastră, puţin câte puţin, se va întuneca atât de mult, încât şi cele mai înfricoşătoare păcate nu ni se vor mai părea decât neputinţe inevitabile ale firii noastre omeneşti. Deci, cât de folositor şi mântuitor este să auzim glasul lui Dumnezeu, şi cât de primejdios şi pierzător este să nu-i dăm importanţă!

4.Duhul Sfânt îl primim şi prin rugăciune. Este modul cel mai simplu şi mai eficace pe care poate să-l folosească fiecare dintre noi în orice vreme. Aşa cum ştim, rugăciunea este exterioară şi lăuntrică. Cel care se roagă făcând mătănii, face rugăciune exterioară, iar cel care se roagă cu mintea şi cu inima şi se adresează lui Dumnezeu, străduindu-se să-L aibă neîncetat în gândul lui, face rugăciune lăuntrică. Toţi ştiţi care dintre aceste două moduri de rugăciune este cel mai bun, cel mai roditor, cel mai bineplăcut Domnului. De asemenea, cunoaşteţi că putem să ne rugăm pretutindeni şi întotdeauna chiar şi atunci când ne doboară păcatul. Putem să ne rugăm şi când muncim, şi când ne odihnim, în sărbători şi în zile de rând, în picioare, aşezaţi sau întinşi. Aici mai trebuie să vă spun că, cu toate că rugăciune lăuntrică este mijlocul cel mai puternic pentru dobândirea Harului Dumnezeiesc, nu trebuie să lăsăm nici rugăciunea exterioară, şi mai ales cultul divin public. Mulţi zic: “De ce să merg la Biserică? Pot să mă rog şi acasă”, “Acolo mai mult păcătuieşti decât să te rogi!” Dar ce-i face să vorbească aşa? Buna lor cunoaştere sau dreapta lor judecată? Nici una! Dimpotrivă, lenea şi egoismul lor! Din nefericire, este adevărat că uneori se întâmplă să fim în biserică şi să păcătuim. Aceasta însă nu se întâmplă pentru ca am venit la biserică, ci pentru că avem dispoziţie nepotrivită, nu numai ca să ne rugăm, dar şi pentru altele. Şi ca să vă convingeţi, luaţi seama la cei care nu vin la Biserică aducând pretextele de mai sus. Oare se roagă în casa lor? Deloc! Am spus mai înainte că omul care nu are pe Duhul Sfânt nu poate să se roage cu adevărat. Într-adevăr, pentru ca să se roage cineva aşa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă multă. Nu este cu putinţă imediat sau în scurt timp să-ţi îndrepţi mintea şi inima către Dumnezeu. Dar ce se dobândeşte în lume atât de uşor, de repede şi fără osteneală? Ce artă, ce ştiinţă, ce mângâiere duhovnicească? De aceea, să te rogi. Chiar dacă vezi în rugăciune multă osteneală, şi nici o mulţumire, să te rogi cu râvnă şi grijă. Să te obişnuieşti pe tine la rugăciune şi la convorbirea cu Dumnezeu. Să te osteneşti pe cât poţi să aduni şi să cercetezi gândurile tale răsfirate. Astfel, puţin câte puţin, rugăciunea ta va deveni din ce în ce mai uşoară. Vei începe şi tu să simţi o mângâiere dulce, şi dacă depui osteneală adevărată, Duhul Sfânt văzând truda şi autenticitatea dorinţei tale, te va ajuta degrabă. Şi după ce intră înlăuntrul tău, te va învăţa rugăciunea adevărată. Dumnezeu ne cere să ne rugăm neîncetat (1 Tesal. 5, 17). Mulţi zic: “Cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, de vreme ce vieţuim în lume? Dacă ne preocupăm doar cu rugăciunea, când vom împlini îndatoririle noastre şi ne vom ocupa de treburile noastre?” Desigur că nu putem să facem rugăciune întreruptă în exterior, adică să stăm întotdeauna în stare de rugăciune, pentru că trebuie să şi lucrăm şi să împlinim multe alte nevoi ale noastre. Cel care simte însă sărăcia lui lăuntrică, nu va înceta să se roage, orice lucru ar avea. Cel care doreşte fierbinte să intre în împărăţia cerurilor, va găsi ocazia şi timpul să se roage atât în interior cât şi în exterior. Chiar când va lucra din greu şi fără pauză, va găsi timp să vorbească cu Dumnezeu. Nu găseşte timp ca să se roage doar cel care nu vrea. Unii cred că rugăciunea se poate face doar din carte. Desigur că este bine dacă poţi să te rogi şi să-L preamăreşti pe Dumnezeu cu cuvintele psalmilor şi ale cântărilor bisericeşti. Dacă eşti însă neştiutor de carte, este de ajuns să înveţi rugăciunile principale, în primul rând rugăciunea domnească, Tatăl Nostru. În această rugăciune, pe care ne-a lăsat-o însuşi Domnul, sunt amintite toate nevoile noastre. Dacă împrejurările nu îngăduie să te rogi suficient, atunci spune câteva rugăciuni scurte şi simple, precum: “Doamne, miluieşte”, “Dumnezeul meu, ajută-mi!”, “Doamne, iartă-mă!”, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

5. Unul dintre Sfinţii Părinţi a zis: “Dacă vrei ca rugăciunea ta să urce direct la Dumnezeu, dă-i cele două aripi, postirea şi milostenia”. Prin aceste două virtuţi practice, se realizează devotamentul de zi cu zi. Postirea, în general, pentru fiecare om înseamnă înfrânare şi drămuirea aspră în folosirea hranei. Scopul postirii este să se smerească şi să se uşureze trupul, făcându-l astfel mai ascultător faţă de suflet, pentru că un trup sătul şi îngrăşat cere dezlegări şi pogorăminte, ne face leneşi şi nu ne lasă să ne gândim la Dumnezeu. Trupul îngreunat încătuşează sufletul, îl sufocă, face din el ceea ce voieşte. Dar postind cu trupul, trebuie să posteşti în acelaşi timp şi cu sufletul: să-ţi păzeşti limba de orice cuvânt rău şi nefolositor, să-ţi stăpâneşti poftele, să-ţi smulgi patimile. Cât despre milostenie, noi numim aşa de obicei ajutorul pe care-l dăm săracilor. Nu este însă doar atât. Milostenia trebuie să însemne orice faptă de iubire şi milostivire: să dai hrană celui flămând, să dai apă celui însetat, să-l îmbraci pe cel gol, să-l vizitezi pe cel bolnav şi întemniţat, să-l primeşti pe cel fără acoperiş, să te îngrijeşti de cel orfan etc. Dar pentru ca să fie milostenia ta adevărată, pe toate acestea toate trebuie să le faci fără să te lauzi, fără să cauţi lauda oamenilor şi recunoştinţa celor cărora le-ai făcut bine.

(de Sfântul Inochentie al Moscovei
Extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumenita 2008, Sursa: www-calauzaortodoxa.ro)