Crucea ca binecuvântare

Dacă ne va învrednici Maica Domnului, vom auzi pe Mântuitorul spunând către popor: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 5,34).

Cuvintele Lui sunt diacronice, nu-şi pierd însemnătatea niciodată; aşa cum a vorbit celor de atunci, aşa ne vorbeşte şi nouă astăzi.

Iar dacă “nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator”, după cum spunea Părintele Galeriu, atunci prin binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl este rânduit de către Sfinţii Părinţi ca în duminica a treia din post să fie sărbătorită Sfânta Cruce, pentru a putea lua şi noi putere de a ne continua nevoinţa.

Bineînţeles că prin Cruce nu înţelegem un instrument de magie, ci este dovada “puterii vii a dumnezeieştilor energii” (Sfântul Grigorie Palama).

Şi să nu uităm că “prin cruce s-a făcut bucurie la toata lumea”.

Suntem slabi în a vedea bucuria, putem însă să purtăm gândul că este o binecuvântare.

O mica istorioară:

Era odată un om obişnuit şi păşea pe drumul vieţii alături de alţi oameni care erau lângă el. Toţi purtau în spatele lor câte o cruce, nu după aceiaşi mărime, ci pentru fiecare în parte era diferită. Nici unul dintre ei nu părea bucuros…

La un moment dat, omul nostru obosit de atâta drum şi cu greutatea mare a crucii pe umerii lui, se roagă Domnului spunând:

“Doamne, Te rog scurtează-mi crucea; simt că nu mai pot! Ar fi mult mai bine pentru mine”. Şi începe a tăia din crucea ce-o purta…

“Doamne, iţi mulţumesc atât de mult!”.

Îşi continuă bucuros acum drumul anevoios gândind: “Dacă acum mi-ai îngădui să mai tai puţin din ea, ar fi şi mai bine”. Şi o mai scurtează puţin.

Şi mai bucuros continuă pe drumul vieţii; uitându-se în jurul lui observă că ceilalţi sunt din ce în ce mai obosiţi şi necăjiţi. După ceva vreme întâlneşte în drum o prăpastie mare, peste care trebuia să treacă; ceilalţi folosesc crucea pentru a trece, deoarece crucea fiecăruia era suficientă ca înălţime, ca atunci când o culca să unească cele două maluri transformându-se în podul necesar să treacă în siguranţă pe malul din faţă. Toţi trec bucuroşi acum, însă el rămâne plângându-se că nu-i destul de mare crucea lui, ca să treacă şi el! Crucea lui era mult mai mică decât distanţa dintre maluri.

Crucea în viaţa noastră

Am fost impresionat de aceste imagini care cred că redau o mare parte a adevărului despre purtarea crucii în viaţa noastră. O realitate de care vrem să fugim şi noi de cele mai multe ori. Oare este întâmplător faptul că toţi purtăm o cruce? De ce să gândesc că purtarea crucii este o povară?

A vrut Domnul să fim împovăraţi şi trişti? Eu nu pot să cred aşa!

Fiecare din noi ar fi trebuit să fie răstignit pentru păcatele sale, nu Hristos! Însă ca întotdeauna cădem în ispita de a fugi de responsabilitate. Ne plângem de crucea pe care o purtăm, dar nu putem înţelege că ne poate pregăti pentru prăpastia care s-ar afla în drumul nostru…

Mântuitorul şi binecuvântarea crucii

Răstignit pe cruce, Mântuitorul este supus unei ultime încercări din viaţa lui pe acest pământ, spunându-I-se de către poporul aflat de faţă:

“Mântuieşte-Te pe Tine însuţi, coborându-Te de pe cruce”. (Marcu 15,30).

Oare nu putea să facă lucrul acesta? Bineînţeles că da. Dar credinţa lor nu ar mai fi fost respectată cu libertatea în care trăieşte, ci ar fi fost impusă datorită minunii. Ori nu acesta era scopul Lui, ci era necesar să vedem calea care ne duce iar în sânul lui Avraam. O cale grea şi dureroasă, însă dacă am da ascultare cuvântului Lui: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, singurul lucru care l-am avea în gând când vedem Sfânta Cruce ar fi: “primit-am putere şi binecuvântare…”

Nu purtarea crucii este o povară, ci mai degrabă amorţeala în care ne place să trăim; fără a încerca să-mi răstignesc patima şi astfel să se sălăşluiască în mine harul Sfântului Duh. Sau mai bine zis, în loc să mă răstignesc pe mine ca să mă smeresc mai mult în faţa fratelui, îl răstignesc pe fratele ca să-l smeresc mai mult în faţa mea!

Aş mai adăuga ceva. Nu ştiu dacă aţi observat faptul că prin semnul crucii ne binecuvântează preotul, încă din prima clipă a vieţii noastre pe acest pământ; în toate clipele importante din viaţa noastră şi nu numai (Botez, Cununie, Aghiasma, Sfântul Maslu etc.) şi continuă să ne binecuvânteze în acelaşi mod până în clipa când plecăm din lumea aceasta. Deci, mai putem spune că este povară?

Şi nu în ultimul rând, haideţi să fim mai îngăduitori cu fratele nostru ce Domnul îl pune lângă noi pe acest urcuş anevoios, căci şi el poartă o cruce! Şi poate-i mai mare ca a noastră.

Arhim. Siluan VIŞAN

Sursa: www.crestinortodox.ro