Pilde creştine despre diavol

Oaspetele cel urât

Erau odată trei oameni lacomi şi răi, care, trecând printr-o pădure, aflară o comoară cu bani de aur. Temându-se să iasă din pădure ziua, hotărâră ca acel mai tânăr dintre ei să meargă până la satul apropiat şi să le aducă de mâncare şi, pe urmă,  tustrei să iasă, noaptea, din pădurea aceea.

Ajungând în sat, tovarăşul se gândi: „De ce să împart comoara cu ei? Am să pun otravă în mâncarea pe care le-o duc, şi să rămân eu singur stăpân pe comoară.” Şi a otrăvit mâncarea.

Ceilalţi doi care au rămas în pădure se sfătuiră: „De ce să împărţim noi comoara cu celălalt? Când va veni, îl vom ucide, şi comoara ne rămâne numai nouă.”

Şi aşa făcură. Când tovarăşul veni din sat, ei săriră asupra lui şi-l uciseră.

După aceea se puseră să ospăteze din mâncarea adusă de tovarăşul lor şi, fireşte, peste puţin muriră.

Deîndată, comoara de aur se prefăcu în fum.

Era chiar diavolul.

Cum duce pe porci…

Într-o zi, un om ducea un porc la tăietoare. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înşela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câţiva paşi, iar arunca puţine boabe, porcul iar se repezea.

Şi aşa, până ajunse la abator, unde mi ţi-l prinse pe porc şi-l buşi la pământ. Zadarnic acuma porcul coviţăia şi se zbătea, era prea târziu, îl aştepta cuţitoaia.

Tot aşa îşi bate joc satana de unii din noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înşelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească şi aşa, încet-încet, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Şi noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înşelătoria şi să scăpăm astfel de păcat şi de pedeapsa cea de veci.

Cel ce caută suflete

Noaptea se lăsase peste aşezarea omenească. Dihania cea neagră, cu păr de lup, cu coarne de bivol, cu coadă de câine, cu ochi de foc - diavolul - se coborî din văzduhuri să caute şi să capete duhuri. Avea în mână un toiag noduros, mai înalt ca el şi plin de noroi.

Merse în dreptul unei crâşme, - privi, văzu - şi se bucură foarte tare. Bătu cu toiagul în pământ - şi zise:

"Ai mei sunt!...”

Trecu în faţa unei case, în care doi oameni se certau cu vrăjmăşie. Dădu din cap, lovi cu toiagul - şi murmură:

"Şi aceştia-s ai mei!"

În dreptul unei ferestre văzu pe mai mulţi în jurul unei mese, jucând pe bani şi privindu-se între ei cu duşmănie. Dihania îşi zise: "Bună recoltă în astă seară!..."

Şi aşa, trecu pe lângă multe case, bucurându-se.

Când crezu că nu mai are pe unde trece, ajunse în faţa unei ferestre mici, luminată slab. Deodată, neagra dihanie, începu să urle, vărsând pe nări cenuşă şi din ochi foc. Apoi ridicând toiagul în sus, începu să urle cu deznădejde. Ce văzuse? O mamă îşi legăna încet copilaşul, iar deasupra leagănului, icoana Domnului Iisus împrăştia pace şi siguranţă peste tot...

Diavolul păcălit

Un tâmplar necredincios avea o calfă tânără, care, dimpotrivă, era credincioasă.

În fiecare dimineaţă se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului şi citea din Sfânta Scriptură.

Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de ghiesul diavolului:

- „De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme şi vei începe lucrul de îndată... "

Calfa nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei şi, petrecând un ceas în citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul aşa cum voia stăpânul.

Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme.

Calfa tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în citirea cărţii sfinte.

Stăpânul văzând atâta credinţă la calfa sa, avu o mare părere de rău în suflet, şi învins de calfă, începu a se apropia încet de Sfânta Scriptură, devenind şi el un credincios.

Şi aşa, diavolul a fost înşelat în aşteptarea lui.

(Sursa: Viaţa creştină în pilde de Al. LASCAROV-MOLDOVANU)