Să nu cădem în deznădejde

"Binecuvântat fie omul care nădăjduieşte în Domnul."(Ieremia 17, 7)

Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, reprezentând unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt. Unii oameni consideră că păcatele lor sunt prea mari pentru a putea fi iertate de Dumnezeu, de aceea ei renunţă de a se mai îndrepta pe calea cea bună şi continuă să trăiască în păcate. Ştiind că "Dumnezeu este Cel ce îndreptează" (Romani 8, 33), orice om care a greşit poate deveni un bun creştin, dacă se pocăieşte de păcatele sale, spovedindu-se la duhovnic, trăind în virtuţi şi rugându-se Domnului, căci "prin credinţă se va îndrepta omul" (Romani 3, 28). Dumnezeu Se întreabă: "oare cei ce cad nu se mai scoală, şi cei ce rătăcesc drumul nu se mai întorc?" (Ieremia 8, 4), pentru că El este Tatăl Care aşteaptă întoarcerea fiilor risipitori. Oamenii nu trebuie să cadă în deznădejde nici când sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatele lor, "căci Domnul nu aruncă pe oameni pentru totdeauna; ci El pedepseşte şi are milă după mulţimea milelor Lui. Că nu de bună voie umileşte şi pedepseşte pe fiii oamenilor" (Plângeri 3, 31-33).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice", iar Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ arată că "deznădejdea este moarte duhovnicească". Cei care cad în păcatul deznădejdii pot ajunge la disperare, ajungând să-şi piardă credinţa sau chiar să se sinucidă, aşa cum a făcut Iuda, care "s-a spânzurat" (Matei 27, 5) după ce L-a vândut pe Hristos pe 30 de arginţi. Un moment de deznădejde a avut şi Proorocul Ilie, care "îşi ruga moartea, zicând: Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei!" (III Regi 19, 4), iar proorocul Iona, fiind mânios, a spus, "acum, Doamne, ia-mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să fiu viu!" (Iona 4, 3).

Un exemplu al nădejdii sunt locuitorii cetăţii Ninive, care, deşi fuseseră anunţaţi că cetatea lor va fi distrusă, ei nu au deznădăjduit, ci "s-au întors din căile lor cele rele" (Iona 3, 10), au postit şi s-au rugat Domnului, iar El, văzând pocăinţa lor, i-a cruţat.

Cele trei virtuţi teologice sunt: credinţa, nădejdea şi iubirea. Cu ajutorul nădejdii "pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare" (Evrei 6, 19), putem rezista mai bine în faţa ispitelor şi încercărilor vieţii, având tărie sufletească, "bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă" (Romani 5, 3-5).

Prin nădejde şi muncă omul poate lupta împotriva deznădejdii, pentru că avem întotdeauna o ocupaţie, căci omul poate ajunge la deznădejde "pentru că s-a pierdut pe sine, pentru că nu-şi mai găseşte un rost. Să începem a face ceva, orice: pictaţi, cântaţi, croşetaţi, dar să ai ceva de care ochiul tău să se bucure şi celorlalţi să le fie de folos. Nu trebuie să cădem în ispita de a confunda deznădejdea cu pocăinţa şi cu smerenia.

Dacă trăiesc în virtuţi şi au "stăruinţa nădejdii" (I Tesaloniceni 1, 3) în ajutorul lui Dumnezeu, creştinii pot păşi cu bucurie pe calea care duce spre mântuire, căci vor fi "fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El!" (Psalm 2, 12). (sursa: Ziarul Lumina)