Câtă credinţă mai e în Europa?

Am parcurs nişte sondaje de pe situl www.eurel.info privitoare la numărul creştinilor practicanţi din Europa în ultimii ani. Situaţia nu e deloc bună. Sunt încă foarte mulţi botezaţi, dar tot mai puţini practicanţi. În Irlanda, de pildă, probabil ţara europeană cu cei mai mulţi creştini practicanţi, în anul 1974 frecventau biserica săptămânal 90,9% dintre locuitori, iar în anul 2003 doar 50% (între catolici, 65%). Dar Irlanda e un caz fericit. În Anglia anului 1980 doar 10% dintre locuitori mergeau cel puţin o dată pe săptămână la biserică, iar în 2003 doar 6,7%.

În Rusia, 70 de ani de comunism au făcut ravagii. Doar 7% din populaţie frecventează biserica săptămânal. În schimb, în Polonia credinţa pare să stea în picioare, dar nu am date exacte în privinţa procentelor. Alte ţări în care oamenii se mai duc la biserică sunt Portugalia, Grecia şi Austria (deşi în Viena 42% dintre oameni se declară „fără religie”), iar cei mai puţini practicanţi sunt în Suedia şi Cehia.

Dar cum stăm noi? În aparenţă binişor, aproape de Cipru, cea mai credincioasă ţară ortodoxă, unde 32% din populaţie frecventează biserica săptămânal. În România anului 2003 s-au făcut două sondaje care se contrazic. Potrivit sondajului Gallup, 28% dintre locuitorii României frecventează biserica măcar o dată pe săptămână. Potrivit unui sondaj CURS efectuat doar în mediul rural, doar 18,5% din populaţie asistă săptămânal la slujbele bisericii. Un sondaj din 2001 arată că nu exista o diferenţă procentuală semnificativă între credincioşii practicanţi de la oraşe şi cei de la sate (29,97 la oraşe, 29,35 la sate). Probabil că, la nivelul anului 2003, adevărul era undeva la mijloc. Or fi fost 25% de practicanţi.

Preoţii nu mai au activitate misionară

Dar cum să fi pierdut bisericile în doi ani 5% din populaţia ţării, veţi întreba? Dacă biserica şi preoţii noştri nu se trezesc din letargie, până în 2025 vom ajunge ca francezii sau danezii, între care 7,5% mai sunt practicanţi. Deşi ar fi mai bună o comparaţie cu Rusia. Până în 2025 vom vedea exact care au fost efectele comunismului asupra credinţei. Pentru că între cei 20% de creştini practicanţi din România anului 2011, dacă vor mai fi atâţia, aproape jumătate sunt cei născuţi înainte de 1945, cei care au mai apucat să primească un strop de educaţie creştină. Până în anul 2025 ultimii reprezentaţi ai acestei generaţii de buni creştini se vor stinge. Le va urma o generaţie atât de satanizată încât până şi în biserică a vârât cozi de turnători. Vor folosi atunci cuiva catedralele uriaşe care se ridică acum? Există şansa unei salvări, dar cel mai probabil e că Biserica Ortodoxă Română va cădea în derizoriu.

De ce se va întâmpla asta? Biserica noastră nu are programe sociale şi nici nu caută să şi le constituie. Iar preoţii nu mai au activitate misionară. Şi ce pierd! Între neoprotestanţi peste 80% sunt practicanţi... Şi sunt, în România, 500.000 de neoprotestanţi români şi 100.000 maghiari.

Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care are două cămine pentru bătrâni şi a finanţat construirea câtorva zeci de case pentru sinistraţi e un caz aparte. Şi, oricum, în Bucovina şi în Nordul Moldovei credinţa e un pic mai tare decât în restul ţării. Dar problemele acestea sunt şi aici.

Tocmai aceasta e direcţia în care trebuie mers: cea a implicării sociale. Singura ţară europeană care cunoaşte în perioada recentă o creştere la nivelul practicii religioase e Italia. 35% dintre locuitorii Italiei anului 1981 erau practicanţi. În anul 1990 procentul ajunge la 37%, iar în anul 1999 la 40%. Putem vedea în această creştere şi „aportul românesc”, dar să nu uităm că aceste cifre vorbesc despre o perioadă în care Biserica Ortodoxă Română nu era organizată cum se cuvine în Italia, aşa că această participare comunitară la slujbe care e caracteristică românilor de acolo trebuie că era într-un stadiu incipient şi mulţi români se duceau la catolici.

Dar ce au făcut catolicii italieni ca să îşi sporească numărul de credincioşi practicanţi? Eu cred că răspunsul stă în bogata activitate socială a bisericii de acolo. Organizaţia de asistenţă socială Caritas, care aparţine Bisericii Catolice, a ajutat sute de mii de persoane, între care şi mulţi români, care au găsit la ei un adăpost şi îndrumare către un loc de muncă. Aceasta ar trebui făcut şi la noi, cu condiţia ca preoţimea să îşi treacă o parte din sarcină unor organizaţii ale credincioşilor, cum ar fi Oastea Domnului. Greu lucru, pentru că suntem români, iar principiul după care funcţionăm e „dacă eu nu pot să fac un lucru, să nu-l las nici pe altul să facă”. Sunt oameni care caută să sprijine biserica, dar nu au cum s-o facă din pricina celor dinăuntrul ierarhiei bisericeşti care tratează această organizaţie ca pe o afacere. Eu sunt difuzor de carte ortodoxă, dar nu pot să îmi fac meseria în cutare sau cutare episcopie, deşi practic adaosuri foarte mici şi, din acest motiv, sunt de folos, iar cei din episcopii nu fac ceea ce fac eu, pentru că nu au nici timp, nici oameni dedicaţi acestei acţiuni.

O constatare amară asupra naturii umane

Preoţii au o misiune mult mai importantă acum decât să facă difuzare de produse sau servicii de asistenţă socială. Din cauza lipsei de activitate misionară, ei pierd, în imediat, mulţi potenţiali credincioşi. Tot din această pricină, nu fac nimic ca să împiedice avorturile pe care le fac tinerele românce pe bandă rulantă. A fost vreun preot într-o clinică de ginecologie? Nu sunt vremuri bune pentru preoţi. Unii cred că datoria lor de slujitori ai Altarului e să ia bani cu două mâini, cu una de la credincioşi şi cu alta de la Stat. Dar „oricui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12, 48).

Sondajele pe care le-am urmărit mi-au pricinuit şi o constatare amară asupra naturii umane. Unde e pace şi bogăţie, credinţa piere. Suedezii, care au fost neutri în războaiele mondiale şi au o economie şi o protecţie socială de invidiat, au o rată de participare la slujbe religioase de-a dreptul atee. Doar 9% dintre suedezi mai calcă, şi doar ocazional, pragul bisericii. În schimb, acolo unde sunt amestecuri de populaţii şi plutesc în aer conflicte iminente şi revendicări teritoriale, credinţa înfloreşte. Aşa e Ciprul, aflat sub ameninţarea musulmană. Aşa e Irlanda, sub ameninţarea englezilor. Şi aşa sunt, la noi, secuii, care se simt asupriţi şi nedreptăţiţi de români. Conform aceloraşi sondaje, peste 50% dintre secui, fie catolici, fie reformaţi, se duc săptămânal la biserică.

Nu dispun de statistici din ţările fostei Iugoslavii, dar sunt convins că şi acolo credinţa a rămas tare. Necunoscute şi minunate sunt Căile Domnului, iar iubirea şi ajutorul Său îmbracă forme neaşteptate, spre mirare.

Să nu îi credeţi pe cei care spun că practica religioasă nu are legătură cu credinţa, iar ei au „un Dumnezeu personal”. Cine se roagă în particular participă cu dragă inimă şi la rugăciunea de obşte. Iar drumul către necredinţă pleacă de la uşa bisericii. Ştiţi câţi copii au fost botezaţi în Franţa anului 2005? 45% dintre cei născuţi. Mai puţin de jumătate.

Dar să ne apere Dumnezeu de rele şi să ne întărească în credinţă, pe noi, toţi credincioşii creştini, şi pe toţi preoţii care slujesc bisericile creştine.

Marius IANUŞ