Copiii şi sărbătorile creştine

Unul dintre cele mai anevoioase aspecte ale formării religioase în familie îl constituie asimilarea de către micii ei membri a unui minim ritm liturgic. Şi aceasta să se realizeze în mod natural, activ şi cu interes din partea lor. E relativ simplu, adică, să comunici anumite cunoştinţe, să le dezbaţi chiar, însă e mult mai dificil să-i insufli copilului ataşamentul faţă de sărbătoarea creştină, cu tot specificul ei bisericesc. A-l face pe copil să guste din experienţa liturgică a praznicului, să deprindă acel inefabil "duh al sărbătorii" despre care scria cu profunzime filosoful creştin Vasile Băncilă este, poate, cel mai greu realizabil obiectiv pedagogic pe care un părinte creştin şi-l propune. El implică tactul, perseverenţa şi mai ales inspiraţia educatorilor. Şi, bineînţeles, elocvenţa propriului lor exemplu. Din acest motiv se poate spune că atunci când ai reuşit să-i transmiţi copilului sau tânărului autentica evlavie a praznicului creştin, ai parcurs cu succes o bună parte a deloc uşoarei slujiri educative familiale la care eşti chemat în calitate de creştin.

De ce afirm acest lucru? Pentru că în majoritatea familiilor care îşi pun efectiv problema educaţiei creştine (şi nu o abandonează exclusiv în seama orei minimale de religie din şcoală ori, mai grav, o consideră desuetă şi "îndoctrinantă") rareori se depăşeşte nivelul teoretic. Copilului i se comunică verbal un set de învăţături (mult folositoare, de altfel), însă practica religioasă este amânată din diverse motivaţii. Pe acest din urmă considerent, sărbătorile creştine, în frunte cu Duminica, ar trebui văzute de către micul creştin ca ocazii de întâlnire cu Dumnezeu, prin intermediul slujbei care se săvârşeşte la biserică. El trebuie să-şi dorească această întâlnire, să o valorizeze cu candoarea-i specifică şi să o trăiască din plin. La măsura lui spirituală, desigur. Alături de părinţi, în biserică, la sfintele slujbe, copilul simte că acest climat liturgic şi duhovnicesc este o componentă firească a vieţii de familie, iar dintr-un punct de vedere mai profund, dobândeşte progresiv simţul misteriologic, al transcendentului accesibil prin Tainele Bisericii şi care, pe măsură ce i se descoperă, îl fascinează tot mai mult şi îi stimulează căutările interioare. Nu pledăm aici, se înţelege, pentru o disciplină intransigentă aplicată de părinţii creştini în acest sens. Din perspectivă pedagogică, ar fi un exces dăunător.

În momentul în care contactul periodic cu slujbele Bisericii devine o datorie încorsetantă pentru copil, intervin plictiseala şi indiferenţa, ceea ce ar duce la efecte opuse celor scontate. Tocmai de aceea, maniera iniţierii lui în realitatea sărbătorii creştine trebuie să întrunească o perfectă naturaleţe şi flexibilitate. În acest sens, discernământul părinţilor şi al duhovnicului deopotrivă are un rol hotărâtor pentru fiecare caz în parte. Cert este că, pentru cei mici, sentimentul prieteniei este esenţial, cel al venerării religioase fiind încă nedefinit. În atmosfera liturgic-festivă, copilul trebuie să simtă că poate vorbi cu Hristos, că-I poate împărtăşi toate trăirile lui, fie şi cele mai banale. Astfel se creează premisele unei legături spirituale care are toate şansele să evolueze către o comuniune sacramentală durabilă, ale cărei rădăcini să nu mai poată fi afectate, pe parcursul vieţii, de influenţele antireligioase atât de prolifice în zilele noastre.

Pr. prof. dr. Marius Daniel CIOBOTĂ