Cătălin MIHULEAC

N-am avut ce face săptămânile trecute şi m-am uitat ca prostul la nişte partide televizate pe la turneul ăla franţuzesc de tenis, de la Roland Garros. Contrar aşteptărilor mele, ceea ce m-a frapat nu a fost cine ştie ce meci, lung de cinci seturi, punctat cu loviturile nemaipomenite, din serviciu sau din rever, ale unor măreţi jucători. Nici măcar bentiţa din freza lui Federer nu mi-a mai provocat vreo mirare, asta poate şi pentru că m-am obişnuit cu ea şi băietului îi stă bine.

Nu, frate, pe mine m-a frapat la Roland Garros opritoarea de muci din inventarul facial al lui Ion Ţiriac, care ştergea ca o bidinea ecranul televizorului, din tribuna de pe fundul terenului, unde se aşezase. Oricât încercam eu să urmăresc băşicuţa aia nestatornică, care zbura cu iuţeală dintr-o parte în alta, zvârlită din rachetele talentaţilor tenismeni ţopăitori, nu reuşeam. Nu reuşeam, şi pace, pentru că ochii îmi alunecau invariabil spre floacele de sub năsetele lui Ion Ţiriac, floace având un timp de antenă chiar mai mare decât al celor doi jucători din teren, care izbeau cu furie mingiuţa.

Era doar vina concentrării mele ? Nu cred. Cred mai curând că marele vânător de mistreţi şi de fuste Ţiriac se postase intenţionat pe locul respectiv, ca nu cumva să treacă neobservat în privirea milioanelor de telespectatori. Putea să se aşeze oriunde în altă parte a tribunei, dar nu era prost s-o facă.

A chemat el nişte specialişti bengoşi, s-a tocmit cu ei până la ultimul sfanţ, ca un zgârcioban adevărat ce este, iar ăia s-au pus pe calcule şi pe măsurători tehnice, ca să stabilească matematic unde este amplasat scaunul cel mai săritor în ochi din toată tribuna de la Roland Garros. Iar pe acel scaun, stabilit cu precizie ştiinţifică, omul cu cea mai faimoasă opritoare de muci din România şi-a aşezat împărăteşte curul.

Există inşi pentru care a ieşi în evidenţă e o nevoie mai fiziologică decât a face pipi. Unul dintre ei este acest deosebit de antipatic nea Ţiri.