Despre părintele Teofil Părăian

Părintele Teofil a fost deja, încă de pe când era în viaţă, slăvit de Dumnezeu în faţa oamenilor; şi tot Dumnezeu a îngăduit ca uneori să fie ocărât de unii. Părintele Teofil ştia foarte bine acest lucru, şi îşi vedea cu pace de lucrarea pe care o făcea, „în prelungirea mănăstirii”, cum îi plăcea să zică, adică „cu binecuvântarea stareţului”, în traducere liberă.

În unul din ultimele lui interviuri – luat în Franţa, la Limours (reşedinţa mitropolitului Iosif), în noiembrie 2008 -, şi care e publicat parţial, Părintele începe prin a răspunde unei provocări:

Întrebare: „Părinte Teofil, la întrebarea Cine este Părintele Teofil?, majoritatea celor care v-au cunoscut ar răspunde: Un mare duhovnic., sau: Un mare părintele duhovnicesc. Dar ce spune Părintele Teofil despre el însuşi?

Părintele Teofil: Daca e vorba să răspund la întrebarea cine sunt eu ca duhovnic, aş spune că sunt duhovnic mare, mic şi de nimic. Mare, pentru cei ce mă ascultă; mic, pentru cei care nu mă ascultă; şi de nimic pentru cei care mă ocolesc. […]

Părintelui Teofil i se făcuse, încă din această lume, ocara ca lauda şi batjocura ca cinstea – după cum se spune la Pateric (Macarie, 2; Despre socotinţă, 47). Cu atât mai mult noi astăzi, la câteva luni de la trecerea sa la Domnul, putem să spunem ce ştim şi ce vrem a spune despre el: Părintele Teofil e unul şi acelaşi în faţa lui Dumnezeu. Pentru că ne e drag, o să-l lăudăm, zicem noi. Apoi, fără să vrem, laudele noastre sunt slabe, ca nişte aripi neputincioase care ne fac de râs pentru că ne târăsc prin noroi, şi pot apărea ocări şi batjocuri în ochii unora.

Totuşi, deşi noi vorbim despre el – cu egoul nostru deci -, ne dăm seama nu doar că nu-l cunoaştem în fapt, ci şi că, mai important, nu vorbim direct „despre Părintele Teofil”, ci „despre lucrarea harului lui Dumnezeu”, dată nouă prin Părintele Teofil.

Al meu Părintele Teofil

În 1992 mi-am început studiile de teologie la Sibiu. Aici l-am cunoscut pe Adrian C., şi ne-am împrietenit. Adrian m-a dus prima dată la Părintele Teofil – cam cum l-a dus Filip pe Natanael la Domnul -, în toamna lui 1992. El şi Radu D. (amândoi din Arad, azi clerici rugători ai Bisericii), prieteni din liceu şi apoi ucenici în căutarea unui duhovnic, l-au „ales” pe Părintele Teofil în 1991, citind Convorbirile duhovniceşti ale Părintelui Ioanichie Bălan. În anii aceea, 1991-1992, Părintele Teofil nu devenise încă celebru, nu era asaltat de oameni, iar Mănăstirea Sâmbăta era o oază de pace şi linişte, cu toate că construcţiile noi din jurul bisericii vechi erau pe terminate.

Nu ştiu cum era Părintele Teofil atunci. Pur şi simplu nu-mi amintesc decât foarte vag prima noastră întâlnire, atât de emoţionat eram. Îmi amintesc însă bine că m-a oprit de la Sfânta Împărtăşanie, fără ca să ştiu de ce, sau poate tocmai pentru că nu ştiam de ce! Dar la Teologie la Sibiu, se formase, tot pe atunci, un mic grup în jurul episcopului vicar Serafim (azi mitropolitul Serafim), în care se vorbea, între altele, despre viaţa duhovnicească şi despre importanţa Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Cum şi eu gravitam cum puteam pe acolo, după câteva săptămâni m-am dus înapoi la Părintele Teofil şi i-am spus: „Părinte, ştiţi, de câte ori particip la Sfânta Liturghie tânjesc şi eu să mă împărtăşesc”. Iar el mi-a răspuns simplu: „Păi, bine, dacă vrei, sigur, împărtăşeşte-te”. Aşa a început pentru mine relaţia de duhovnicie cu Părintele Teofil. Apoi am început să merg din ce în ce mai des la Sâmbăta, uneori şi de 2-3 ori pe săptămână. Părintele transmitea bucurie şi pace şi firesc şi înţelepciune. Iar eu mă cuibăream lângă el cât de des puteam. Când ieşeam de la spovedanie parcă şi aerul şi lumina şi natura aveau altă strălucire şi altă consistenţă.

„Noi cuvintele le înţelegem, dar nu şi puterea lor”

Odată, ţinându-mă de braţ cum făcea, pe drumeagul unde aşteptam o maşină de ocazie ca să mă întorc le Sibiu, mi-a zis ca din senin: „Noi cuvintele le înţelegem, dar nu şi puterea lor.” Nu am îndrăznit să-l întreb ce a vrut să spună, şi cuvintele acestea ale lui m-au urmărit ani de zile. Azi cred că poate făcea o parabolă după un alt cuvânt din Pateric, de la Avva Antonie (apoftegma 28):

„Au venit nişte fraţi la avva Antonie şi au pus înaintea lui un cuvânt [pasaj] din Levitic. Deci a ieşit bătrânul în pustie şi a mers avva Ammona pe urma lui în ascuns, ştiindu-i obiceiurile. Şi, după ce mult s-a depărtat bătrânul, stând la rugăciune, a strigat cu glas mare: « Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă înveţe cuvântul acesta! » Şi a venit lui glas vorbind cu dânsul. Deci a zis avva Ammona: « Glasul care vorbea cu dânsul l-am auzit, dar puterea [sensul] cuvântului n-am înţeles-o ».

Cu cât înaintăm în viaţa în Hristos, cu atât cuvântul lui Dumnezeu devine mai plin de putere de viaţă. Pentru că cuvintele sfinte sunt direct legate de Cuvântul-Hristos. Şi Marcu Ascetul zice (Despre legea duhovnicească, c.190, în: Filocalia, vol.1): „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor.”

„Ne-am îmbibat de el, deşi el era de părere că fiecare e unic şi diferit”

În toamna anului următor am plecat la Bucureşti, şi de acolo mergeam cam o dată pe lună să-l văd pe Părintele. El, la rândul lui, când avea drum prin Bucureşti adesea găzduia la noi. Cu Adrian C. sau cu Sabin V. profitam de prezenţa lui, ca să-l întrebăm de toate, să-i luăm interviuri, să-l înregistrăm, dar şi să transcriem conferinţele sau interviurile lui. Aşa ne-am îmbibat de el, deşi el era de părere că fiecare e unic şi diferit, şi povestea adesea cum se hârjonea cu Părintele Serafim (Popescu): „Vrei să fie doi Serafimi? Nu, unul e Serafim, celălalt e Teofil”. Mai târziu a venit şi vremea ca să fim „diferiţi” de Părintele Teofil, fiecare pe calea lui.

În aprilie 1996, întorcându-se de la nişte conferinţe, Părintele s-a oprit pe la Techirghiol ca să vorbească cu Părintele Arsenie Papacioc. Cum avea obiceiul, a înregistrat discuţia dintre ei, pentru uzul personal. Dar, ajuns la noi în Bucureşti, ne-a dat să o ascultăm. Este fascinantă această convorbire duhovnicească între doi mari duhovnici! Mai târziu, ea a stat la baza uneia din cărţile sale importante: Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003). Apoi, ne-au separat 2.000 km. Apoi, Părintele a murit şi s-a dus la Domnul. Să se roage pentru noi!

(Pr. Iulian Nistea, sursa: www.parinteleteofil.ro) )