Semnificaţia celei de-a treia duminici din Postul Paştelui

Au trecut trei săptămâni din postul cel mare şi Sfânta noastră Biserică înalţă, în Duminica a III-a din post, semnul biruinţei, somnul Sfintei Cruci, pentru creştini , cei înfrânaţi şi postitori, ca privind la Sfânta Cruce să se însufleţească din nou, spre a putea purta lupta postului mai departe, cu noi puteri.

Deşi au trecut trei săptămâni din post, mulţi creştini nu şi-au împlinit încă datoriile, ce le au cu privire la suflet, în acest timp sfânt. Drept aceea, Dumnezeiescul Mântuitor, ne vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre suflet, de preţul lui, rostind frumoasele cuvinte : „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?” (Matei XVI, 26).

Cu aceste cuvinte Mântuitorul vrea să ne întoarcă gândurile de la cele pământeşti, de care prea mult ne alipim inima, vrea să ne amintească că cel puţin în timpul pe care-1 mai avem înaintea noastră, suntem datori să ne îngrijim de curăţirea sufletului nostru. Aceasta o putem face printr-o mărturisire sinceră a păcatelor noastre.

Mărturisirea păcatelor

Mărturisirea păcatelor e una din cele mai mari datorii, pe care le avem de realizat în acest timp sfânt. După ce-am văzut în Duminica trecută cum trebuie să ne pregătim inima în faţa Tainei Sfintei Mărturisiri, vom vedea acum cum trebuie să ne mărturisim păcatele şi cum trebuie să avem grijă de sufletul nostru cel nemuritor. Adam şi Eva, protopărinţii noştri, au mărturisit că au călcat porunca lui Dumnezeu, dar au mărturisit rău. Adam a pus toată vina pe Eva, iar Eva pe şarpele ispititor şi urmarea a fost osânda lor. În cărţile lui Moise se cuprinde şi porunca cum că oricine a păcătuit trebuie să se ducă la preot, pentru ca acesta să aducă o jertfă ispăşitoare, potrivită păcatului. Pentru fiecare păcat se prevedea o jertfă anumită, de unde urma că păcătosul trebuia să aducă la cunoştinţa preotului păcatul săvârşit şi apoi să mărturisească acest păcat. Şi din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul putem vedea acest lucru, pentru că : „a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Matei III, 5—6). Putere de a ierta păcatele putea să aibă numai acela, despre care a zis Sfântul Ioan Botezătorul : „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29). Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a şi folosit de această putere, zicând slăbănogului din Evanghelia de Duminica trecută : „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Marcu II, 5).

„Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”

Această putere de a ierta păcatele a dat-o Mântuitorul nostru şi Sfinţilor Săi mucenici şi apostoli, zicându-le: „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 23). Taina Mărturisirii este de origine dumnezeiască, aşezată de însuşi Domnul şi Mântuitorul lumii. Fiind aşezată de Iisus Hristos, ea trebuie să fie de folos şi de trebuinţă sufletului omenesc. De câte ori nu se întâmplă ca unii creştini, care ani de-a rândul uită să se mărturisească, nu-şi găsesc astâmpăr şi linişte până nu-şi uşurează sufletul printr-o mărturisire adevărată. Pentru o asemenea mărturisire, trebuie o cât mai bună pregătire. Dacă credem că ne-am pregătit inima pentru această Sfântă Taină şi că ea este pătrunsă de căinţă, aşa cum am arătat şi în Duminica trecută, atunci trebuie să începem cu pregătirea pentru mărturisirea însăşi. Citim în cărţile bisericeşti că mulţi creştini evlavioşi, înainte de a-şi mărturisi păcatele, petreceau zile şi nopţi întregi în cercetarea conştiinţei şi în rugăciuni nesfârşite. Pilda lor ne învaţă şi pe noi, că suntem datori a ne cerceta cu tot dinadinsul cugetul şi a ne ruga, ca Dumnezeu să ne învrednicească de o mărturisire creştinească.

„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul...”

Să ne pregătim deci creştineşte pentru clipa mare a curăţirii sufletului de păcate. Dacă credem că avem această pregătire, atunci să ne apropiem cu toţii de scaunul mărturisirii. Să nu amânăm mărturisirea dintr-un post în altul, din an în an, şi să luăm aminte ce ne spune un om învăţat despre asemenea creştini nepăsători: „Ei sunt asemenea celor nebuni, care stau într-o cameră plină de fum şi de necurăţie, şi în loc să deschidă o uşă sau o fereastră, ei lasă să-i înăbuşe fumul”. Să ne apropiem, deci, de Domnul, deschizând uşa şi geamul sufletului nostru încărcat de păcate, fără să amânăm mărturisirea şi fără să ne temem de mulţimea păcatelor, fie ele la număr ca perii capului sau ca nisipul mării. Nu este păcat sau fărădelege pe lume pe care să nu o fi iertat bunul Dumnezeu unui suflet care se căieşte. Apostolul Petru s-a lepădat de Domnul Hristos şi Domnul totuşi l-a iertat şi l-a lăsat mai departe Apostol. Tâlharul care a fost răstignit alături de Iisus a fost un făcător de rele, un mândru, un ucigaş, şi cu toate acestea, căindu-se pe cruce, s-a învrednicit de cuvintele lui Hristos : „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca XXIII, 43). Pavel a prigonit Biserica lui Hristos, şi totuşi Mântuitorul a făcut din el un ales al Său, un mare propovăduitor al învăţăturii Sale şi un fruntaş între Apostoli.

Să privim acum spre Sfânta Cruce, în faţa căreia ne-am închinat cu toţii, şi să nu uităm că Acela care a pătimit moarte pe cruce, a rostit cuvintele din Sfânta Evanghelie de astăzi: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul ?” (Marcu VIII, 36).

Acel semn de izbândă, care străluceşte peste munţi şi mări, pe care astăzi l-am prăznuit şi care împodobeşte cele mai alese clădiri ale pământului, ca semn de biruinţă, cu smerenie să-l cinstim şi din neam în neam cu dragoste să-l apropiem.

Pr. Dr. O. POP