Ispită cu repetiţie: Drumul la Roma. (I )

1. Ideea

Eu nu pot să trăiesc din scris. Aş vrea să fac asta, dar nu îmi iese. Problema e că de destulă vreme eu nu mai trăiesc din nimic.

Nici nu aş mai lucra "în lume", între măştile diavolului. Îmi caut de lucru pe lângă Biserică. Aşa mi-a venit ideea unei formule care să îmbine abilităţile mele de reporter cu nevoile mele materiale. M-am gândit să bat ţara şi Europa în lung şi în lat cu cărţi ortodoxe de vânzare.

Am ajuns prima dată în Italia cu un Renault 11. Nici un preot nu vroia să-mi cumpere cărţile, pentru că ei primesc cărţi de la Episcopie. De altfel, duhovnicul meu mă avertizase că s-ar putea ca parohiile româneşti din Italia să fie bine aprovizionate cu carte. Maşina mi s-a stricat la Verona, dar Dumnezeu nu m-a lăsat, ci m-a dat în grija unui Părinte minunat, Protopopul Gabor Codrea, care m-a salvat.

Am prins curaj şi, după câteva săptămâni de stat la Gura Humorului, mi-am luat inima în dinţi, mi-am cumpărat altă maşină de 500 de Euro şi am pornit iar în lume. Un motiv în plus ca să încerc să fac ceva: iubesc o fată de la Chişinău şi aş vrea să mă căsătoresc cu ea...

Sunt hotărât să nu mai merg în Italia, ci în Germania, poate parohiile de acolo au mai multă libertate în achiziţia de carte.

2. Maşina

Mi-am luat-o de la un om dintr-un sat de lângă Suceava. O "căruţă" nemţească, un Passat 2, pe motorină, din anul 1987. Cred că maşina chiar a fost folosită pe post de căruţă, pentru că, după ce parcurg primii 50 de kilometri cu ea, mi se rupe o bară de direcţie.

Maşina mea în faţa oraşului Botoşani, văzută din faţă, cu o roată spre Est şi una spre Vest. Un passat fără direcţie - viaţa mea. Dacă nu mi-ar fi fost furat paşaportul aş porni spre Est, spre fata de la Chişinău... Dar aşa... M-a costat mult să o repar, dar mi-am umplut portbagajul cu cărţi şi am plecat. Direcţia e vraişte. Volanul joacă hora în mâinile mele. Scaunul şoferului dansează şi el, iar încuietorile uşilor sunt stricate - va trebui să le repar pe drum. Dar plec.

3. Cernuc

Nu cu multă vreme în urmă a murit bunicul meu de la Cernuc / Sălaj. Eram într-un necaz foarte mare (un divorţ) şi nu m-am dus la înmormântare. Şi în primul meu drum spre Italia (dar eu nu ştiu încă faptul că şi al doilea mă va purta în Italia) am ocolit Cernucul şi am dormit o noapte în maşină, într-o pădure cu lupi, unde am visat un diavol urât.

Acum mă hotărăsc să trec prin Cernuc, ca măcar să văd casa unchiului meu rămas în sat, unde am petrecut atâtea vacanţe.

Ajung pe înserate. Nu am curajul să mă opresc. Nu i-am văzut de atâta vreme pe unchiul, mătuşa şi verişorii mei... Şi ce aş putea să le spun? Am atâtea necazuri... Dar Dumnezeu vrea altceva. În mijlocul satului mă întâlnesc cu o turmă de oi care, mergând în direcţia din care vin eu, mă opreşte. Unchiul meu a fost cioban... Mai merg două sute de metri şi văd casa şi, speriat de gândul de a mă opri, trec de ea, accelerând. Dar nu fac nici o sută de metri şi sunt nevoit să opresc. Am pană. Mă întorc în sat cu coada între picioare, ca un câine plouat. Înţeleg că Voia lui Dumnezeu e alta decât voia mea. Vorbesc cu unchiul, cu mătuşa, cu vărul Cosmin, cu soţia lui şi, cel mai mult şi mai bine, cu copilaşul lor, Denis Ionuţ, care nu are nici măcar un an.

A doua zi schimbăm roata, mergem la mormântul bunicului şi plec. Drumul Dej - Jibou e foarte rău, dar a meritat. Va fi ultima mea noapte dormită într-un pat până la întoarcerea în ţară?    

4. Viena noaptea. Încotro?

Ungaria e Ungaria. Să le mulţumim ungurilor că au autostrăzi. Ajung la Viena dintr-o suflare.

Nu e foarte frig, aşa că pot dormi în maşină. N-am bani de hoteluri, bineînţeles. Poate dacă n-ar fi fost problemele cu direcţia şi încuietorile, dar tot nu m-aş fi îndurat să dau zeci de Euro pentru dormit. Găsesc un loc de parcare lângă un părculeţ, chiar în centru. E vineri seară. Sun la numărul parohului român din Viena, Părintele Nicolae, şi îmi răspunde Părintele Nicolae de la Graz. Voia Domnului? Eu plănuiam să merg spre Vest, pe ruta Linz - Salzburg - Munchen. Dar nu îi prind la telefon pe preoţii din aceste localităţi.

Viena în ceaţă. O lume străină. Un oraş cosmopolit, rece. Mi se pare că singura cruce din acest oraş e cea pe care o port eu la gât.

Cum nici de dimineaţă preoţii dinspre Vest nu îmi răspund, îl sun pe Părintele Nicolae de la Graz şi îi spun că vin la el, să vadă ce cărţi am.

Când să ies din Viena o mână iese dintr-un Volvo şi trânteşte pe capota acestuia un girofar de poliţie. Sunt avertizat prin semne să mă opresc.

5. Ein-Zwei Polizei

Poliţiştii mă opresc într-un intrând al centurii pe care rulam. În scurt timp îmi va deveni evident că aşteaptă să le dau nişte bani. Dar eu nu prea am bani. Nu mai am nici lumini la stopuri, pe spate, şi asta chiar e o problemă. N-au de unde să ştie nemţii ăştia pe ce drumuri am venit eu... "Mi le fac la Graz", le spun, dar ei nici nu vor să audă. Mă scot de pe acea centură într-o parcare unde îşi cheamă şi nişte colegi cu o dubă, care îmi blochează maşina. Totul e regizat ca să mă sperie şi să le dau nişte bani, dar eu n-am bani.

La un moment dat, unul dintre ei mă ameninţă că mă duc la arest, la sediul poliţiei. El e de la Poliţia Autostrăzii, dar face pe grozavul. Până la urmă, mă întreabă pe şleau dacă am bani. N-am. Dar nu ar mai trebui să-i răspund, pentru că Passatul meu optzecist vorbeşte de la sine.

Poliţiştii îmi iau actele şi se prefac că pleacă. Le spun că nu e legal ce fac, nu au cum să-mi ia şi actul de identitate.  Unul dintre poliţişti îmi arată banderola de pe braţ, zicând: "Legea sunt eu". Ăsta ar fi bun de teleportat în România anilor ‘90.

În ultima clipă, când îşi pornesc maşina ca să plece, le propun să plătesc şi să mă lase să plec la Graz. Se pare că s-au săturat şi ei de jocul acesta caraghios şi acceptă imediat. Îmi pun actele şi banii pe capota maşinii, iar vântul mi le suflă. Poliţistul care mă ajută să le strâng îmi înapoiază mai tot, fără 50 de Euro. Apoi, în bătaie de joc, îmi spune, în engleză: "Vezi că sunt sub maşina aia... sau sub aia..." Eu îngenunchez şi îi caut stăruitor. Pentru mine 50 de Euro înseamnă mulţi bani. Mai ales după această amendă de 91 de Euro.

Dar nu mai găsesc acea bancnotă şi ceva îmi spune că ea e în buzunarul mustăciosului care îmi tot scrie amenzile. Trei la număr. Suntem opriţi chiar în zona unde e biserica Părintelui Nicolae. Poate ar trebui să mă opresc aici?, aveam să mă întreb la sfârşitul acestui episod. Dar voi fi prea iritat de ce mi s-a întâmplat. Acum, scriind, mă gândesc că Dumnezeu ar fi vrut să trec cu inima potolită peste acest episod şi să mai rămân la Viena. Dar n-am eu atâta răbdare şi aşa o măsură duhovnicească…

Ultimele clipe ale episodului fascist din Viena. Îi spun poliţistului că eu sunt un om sărac şi Dumnezeu le vede pe toate. Îmi răspunde, în engleză, că el are propriul său “dumnezeu”. Le plătesc amenda doar în ultima clipă, cu condiţia să mă lase să plec la Graz. Parcă s-au săturat şi ei de jocul ăsta sadic şi mă lasă…

Plec spre Graz rumegând în minte ideea de a părăsi ţara acestor mâncători de cârnaţi fără inimă şi a mă duce în latina, însorita şi inimoasa Italie. Preotul Nicolae de la Graz e un om minunat şi mă înţelege şi ajută. Îi cer sfatul asupra drumului pe care să o apuc. Spre Linz sau spre Roma? Poliţiştii italieni sunt mult mai amabili decât fasciştii austrieci pe care i-am întâlnit. În plus, în Italia e mai cald, pot dormi în maşină. Şi Părintele Nicolae pare să încline spre varianta Italia. Despre ce mi s-a întâmplat, Părintele crede că sunt resentimentele austriecilor faţă de noi.

6. Alesso. Ispită cu repetiţie.

Fug în Italia. Asta e senzaţia. Munţii Austriei sunt urâţi, chei şi mici. Munţii Italiei sunt superbi. Prin nişte tuneluri lungi, kilometrice, intru în “Cizmă”.

Brusc, becul de pe bord care indică problem cu uleiul începe să clipocească. Mă opresc într-un intrând al autostrăzii şi umplu baia de ulei a maşinii. Când să pornesc… bateria face clic, iar motorul gâlgâie un pic, dar nu se aprinde.

Mă opresc şi mă rog Măicuţii Domnului. Se lasă seara. Apoi, cum maşina tot nu porneşte, sar balustrada autostrăzii şi plec să caut o soluţie în sătucul ale cărui lumini lucesc chiar lângă autostradă. Cât de bine le rânduieşte Dumnezeu pe toate! Am oprit chiar pe un pod pe sub care trece o şosea spre sat.

Inscripţia “Dante Alesso”. Apoi, o casă încă neterminată, dar locuită. Apoi intru în sat. Îmi trebuie, sau cred eu că îmi trebuie, pentru că aşa mi-a spus cel de la care am luat maşina, o baterie nouă. De fapt, cum îmi va spune un mecanic din Barberini, am probleme la electromotor.

Din Alesso îl sun de mai multe ori pe preotul român din Udine, dar acesta nu răspunde. În cele din urmă, sunt dus de o vânzătoare de magazin foarte amabilă într-o cafenea unde lucrează, ca barmaniţă, o româncă. Ana. Ana cheamă doi băieţi din România, Ionuţ şi Cristian, care mă vor ajuta să pornesc.

Pe pod, la maşină, sunt deja poliţiştii italieni ai autostrăzii. Cum simţeam încă din Austria, spre deosebire de vienezii care şi-au bătut joc de mine oprindu-mă, italienii sunt extrem de politicoşi.

În cei douăzeci de metri ai autostrăzii reuşim să pornim maşina, împingând-o. Drum întins până la Udine. Dorm în faţa unui leagăn de copii, peste drum de poliţia municipală a oraşului. Apoi, stau la liturghie, care începe foarte târziu, chiar şi după ora din ţară, şi îi vând preotului din localitate câteva cărţi la jumătate de preţ, “ca să mă ajute”, cum motivează el afacerea, după ce negociem la sânge. Dar am şi o bucurie aici: maşina porneşte.

7. Drumul la Roma

Mă opresc apoi în Pordenone şi, negăsindu-l pe preot, fac o plimbare prin oraş. Un oraş superb. Cel mai frumos oraş italian pe care l-am văzut eu, dacă nu cumva cel mai frumos oraş pe care l-am văzut vreodată. De la un preot român aflu că luni, marţi şi poate şi miercuri toţi preoţii români vor fi la Roma, la Adunarea Parohială de la Complexul Divino Amore. Oricum trebuie să ajung la episcopie, ca să obţin binecuvântare pentru ce fac, aşa că plec într-acolo.

Până la Florenţa merg pe nişte drumuri de munte încâlcite, prin nişte peisaje frumoase, “româneşti”. La Florenţa mă urc pe autostradă şi calc acceleraţia. De la Barberini ştiu că electromotorul nu mă mai ţine mult. Voi mai alimenta de două ori pe drum, cu motorul pornit. Simt că dacă opresc motorul nu mai plec. Nu mai am direcţie, iar farurile se sting şi se aprind după capul lor. E noapte, noaptea de duminică spre luni. Într-un tunel sunt pe banda a doua şi alunec într-o baltă. Am fost la un fir de păr de moarte.

În Roma mă rătăcesc. E luni dimineaţa. Fac 50 de kilometri până la Divino Amore. Ajuns în curtea Complexului Creştin, trag maşina pe un loc de parcare aflat sub un palmier şi opresc motorul. Glasul acestui motor s-a auzit pentru ultima oară.

(de Marius IANUŞ)