Doru POPOVICI

Nu-mi iese din cap chestia cu Marica (pe care dacă-l pronunţi cu accentul pe a doua silabă îţi iese un nume de doamnă sau de domnişoară, cum nu se poate mai potrivit cu graţiile, fiţele şi „talentele” pe care le etalează cu o nonşalanţă vecină cu patologicul şi cu o frecvenţă pe care dacă ar avea-o şi la goluri înscrise ar fi mai Messi decât Messi însuşi) şi nici lejeritatea cu care berbeci cu greutate în fotbalul nostru tratează atitudine perfect imbecilă a derbedeului care s-a pus, tocmai el, să facă ordine la ditamai clubul nu din Burkina Faso, ci din Germania! Aici, discuţia ar trebui mutată din planul strict fotbalistic înspre cel social, cu trimitere directă la educaţie în general şi la cea în spiritul sportului în special. Spun asta, fiindcă în mod evident Marica nu este un caz izolat printre fotbaliştii noştri, ei înţelegând din statutul de vedetă doar partea de „drepturi”, cea cu „obligaţii” fiindu-le complet străină, dacă nu de-a dreptul ostilă. Obligaţiile nu figurează pe partea lor de gazon, ci sunt ale ălorlalţi: ale publicului de a-i aplauda şi elogia chiar şi atunci când îşi dau cu stângu-n dreptu’, ale presei de a le face statui inclusiv când se remarcă doar prin mardeli (date sau luate) prin cârciumi de tot felul, ale patronilor de a-i plăti regeşte pentru lustruit banca de rezerve ani de-a rândul. Şi desigur, ale tuturor la un loc de a le aprecia gestul în alegerea tatuajelor (modelul Beckham e categoria estetică cea mai elevată), a ştoarfelor de cârciumă sau de televiziune, a maşinilor mitocăneşti. Iar când unul sau altul dintre cei cărora neisprăvitul le dă d-aia de ştie el că se dă la tot cartieru’ nu mai rabdă şi-l pune la punct, derbedeul se răscoală: e neînţeles, sabotat, victima unui complot. Peste toate, mai vine, ca acum, în cazul Marica, şi câte un pârnăiaş cu acte, gen Corleone ori Giovanni, şi zice: „Vedeţi-vă de treabă, Stuttgart are nevoie de el, nu-l lasă. Încearcă doar aşa, să-l atenţioneze, da’ nu-l dă afară, staţi liniştiţi. Iar Răzvan să-l cheme la Naţională, că-i bun!”, Marica are vreo 25 de ani şi e deja un fenomen. Tipic românesc. De pe partea ailaltă a planetei aflăm ceva tot uluitor, dar în alt registru, despre alt fenomen: numitul Roberto Carlos, la 38 de ani, tocmai ce a semnat un contract, la ruşi, pe doi ani jumate, pentru 5 milioane de euro pe an, în total 12,5 milioane. L-aţi auzit vreodată pe Carlos, campion mondial, spunând ca nu-i convine că antrenorul îi cere să alerge „din şaişpe-n-şaişpe”, deci e un idiot?