Cugetările unei inimi smerite

Convorbirile mirenilor sau ale monahilor cu asceţii renumiţi au reprezentat o parte importantă a transmiterii experienţelor duhovniceşti. Încă din primele secole ale existenţei monahismului, în jurul unui om considerat sfânt se adunau numeroşi vizitatori şi ucenici, dornici să afle calea corectă de urmare a vieţii duhovniceşti. "Cugetările unei inimi smerite", operă păstrată într-un manuscris din secolul al XV-lea din Constantinopol, este practic redarea unui astfel de dialog.

Biografie dispărută

În introducerea acestei scrieri sunt menţionate următoarele: "Printre manuscrisele bizantine din biblioteca Vaticanului există şi aceste fragmente din notele unui anume monah Vasile, ce redau convorbirile sale cu un bătrân al cărui nume n-a ajuns până la noi. Fie monahul Vasile, care a consemnat cuvintele bătrânului de vrednică pomenire, presupunea că toţi ştiau despre cine este vorba, fie numele bătrânului a fost pomenit în nişte note anterioare care s-au pierdut. Se crede că bătrânul cuvios a fost un vestit ascet dintr-una din mânăstirile din apropierea Constantinopolului şi că a trăit pe la începutul secolului al XV-lea" (Cugetările unei inimi smerite, trad. de Ştefan Voronca, Editura Egumeniţa, p.5). Nu mai avem absolut nici o informaţie despre monahul Vasile sau bătrânul ascet cu care a avut convorbirile duhovniceşti. Putem doar să culegem câteva amănunte din cadrul scrierii, dar acestea se referă mai mult la caracterul personajelor, şi nu la locul sau timpul convorbirilor. În privinţa aproximării istorice a convorbirii, la începutul secolului al XV-lea, există un argument, deşi nu e deloc convingător. Bătrânul ascet este foarte critic cu privire la o eventuală unire cu catolicii, afirmând chiar că întregul creştinism catolic nu ar fi nimic altceva decât "o aramă cu un strat subţire de aur" (p.10). Arama reprezintă nuanţele păgâne, iar stratul subţire de aur, o acoperire falsă a acestuia cu învăţături creştine. Din fericire, restul manuscrisului nu mai prezintă alte afirmaţii corozive ca aceasta. Bătrânul ascet este caracterizat astfel: "Arareori ieşea din singurătate, şi numai dintr-o nevoie oarecare, mişcat de dragostea pentru ucenicii săi, venea la noi şi ne zidea cu dulceaţa şi înţelepciunea cuvintelor sale (...) Era tot numai păr alb, era de statură medie, oarecum aplecat de spate; avea un zâmbet călduros şi se uita cu bunătate în jur la fiecare dintre noi. Adesea ochii lui se umpleau de tristeţe, căci i se făcea milă de întreaga lume care se afundase în păcate şi nenorociri. Ori de câte ori vorbea de aceasta, bătrânul îşi pleca capul şi plângea" (p.7). Ne aflăm prin urmare în faţa unui ascet harismatic, care oferea cu multă bunăvoinţă cuvinte de mângâiere oaspeţilor săi, dar care, totodată, se înduioşa de necazurile lumii.

Întrebările capitale ale nebunului

În cadrul discuţiei purtate cu oaspeţii săi, impropriu spus discuţie, pentru că reprezintă un monolog continuu, bătrânul ascet vorbeşte la un moment dat despre propria chemare la credinţă. Afirmă că era tânăr şi trăia o viaţă lumească, obişnuită. Era o zi normală şi se afla la un târg într-un oraş mare, când, la un moment dat, a întâlnit un nebun neobişnuit. Acesta purta lanţuri, afirmând că sunt lanţurile propriilor păcate. "Voiam să trec mai departe, dar el m-a apucat de mână, străpungându-mă cu privirea ochilor săi umflaţi. "Tinere", a strigat el "răspunde-mi la această întrebare". Din privirile lui nebuneşti am socotit că întrebarea va fi la fel de nebunească. În jur se învârtea zgomotul mulţimii. Deodată, ca dintr-un corn de taur, glasul nebunului s-a întins peste zgomotul şi forfota mulţimii: "Spune-mi de ce a murit Hristos?" Această întrebare preţuia cât toată lumea, tot universul, tot pământul şi toate stelele, toată istoria omenirii, totul şi toate. Am simţit cum mă cuprinde un fior; deşi era după-amiză, căldura verii era copleşitoare, iar adierea mării nu aducea răcoreala dorită. Am răspuns, atâta cât m-am priceput, din ceea ce auzisem de pe buzele unui citeţ din biserică care citea dintr-o epistolă sobornicească: "Hristos a murit pentru păcatele noastre" (I Cor. 15:3). Ca răspuns nebunul m-a întrebat: "Dar de ce a trebuit să moară pentru aceasta?" Am simţit că nu-i puteam da nici un răspuns. Până astăzi, frate, simt că răspunsul la această întrebare este mai presus de mine (p.20). În răspunsul la aceste două întrebări este concentrată toată viaţa noastră. "Hristos a murit pentru păcatele noastre. Pentru aceasta, noi trebuie să trăim pentru El. Dar eu ce fac aici? Întreaga lume e un bazar. Un om se vinde pe sine şi sufletul său, şi ce câştigă? Un duh de tristeţe? O inimă plângătoare? (...) N-ar trebui oare să alerg către Binefăcătorul meu, Care a murit pentru mântuirea noastră?" Iată, frate, cum am pornit eu pe calea monahală" (p.20)

(Adrian AGACHI, sursa: www.ziarullumina.ro )