Mircea Radu IACOBAN

Cum ar arăta azi o discuţie între Moş Ion Roată şi ministrul Vlădescu? Poate, cam aşa:

Ministrul – Iaca, oameni buni (în grădina lui Ţânţăreanu se află muncitori şi ţărani, cărturari şi ostaşi) ce treabă creştinească avem de făcut: să fim solidari şi să scoatem ţara din criză. Dacă aveţi ceva de zis, spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce suntem, că de aceea ne-am adunat aici, să ne luminăm unii pe alţii şi să ne lumineze Dumnezeu pe toţi, cum ştie el mai bine.

Roată: Ba eu, drept să vă spun cucoane, tot n-am înţeles. Ne-aţi dat pilda cu bolovanul, ne-aţi poruncit să aducem chetroiul, da’ n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus.

Vlădescu: Păi şi leafa mea se taie, oameni buni.

Roată: Una-i să tai dintr-o cireaşă şi alta dintr-un harbuz. Iaca, am aflat de pe Newsin (Moş Ion scoate din desagă ditamai răbojul) că luminăţia ta a încasat 228 de milioane de la CEC Bank.

Vlădescu: ...

Roată: De la Romavia, 34 de milioane.

Vlădescu ...

Roată: De la Fondul „Proprietatea”, 143 de milioane.

Vlădescu: ...

Roată: Asta ar face cam cât 670 de pensii medii – başca leafa, pe care nici n-am pus-o la socoteală. Iar luminăţia voastră a mai încasat şi de la BCR, Ford, CEC, AVAS, Eximbank ... iaca, n-au încăput nici pe răboj.

Vlădescu: Cinstiţi gospodari, toate-s venituri legale.

Roată: Păi, cine a zis altceva? Eu n-am destulă ştiinţă de carte, da’ lumea spune că taman societatea ’mneatale, Renewable Energy, nu şi-a plătit dările la stat.

Vlădescu: Uite ce-i, cetăţene Roată, astea-s manipulări, mizerii şi atacuri politice. Mă miră că un personaj istoric, decorat cu „Steaua României” încă la 1860, se pretează la... Află că şi dumneata eşti dator la stat. Ai o casă la Câmpuri şi alta la Gura Văii. Te pun la plată din 1859.

Roată: Da cealaltă-i muzău.

Vlădescu: Poa’ să fie şi catedrală, legea-i lege, două case, impozit dublu.

Roată: Şi de unde să... Că eu n-am...

Vlădescu (citeşte o notă de la „servicii”): Las-că are cine plăti. Io-te, nepoata dumitale, Laura Burgă, face studii post-doctorale la Harvard. Maricica, nevasta lui Ion Roată II, are crâşmă la Mamaia. Aşa că...

Roată: Nu cumva mi s-ar putea da ceva din urmă? Că am fost deputat în Divanul Ad-hoc şi n-am primit un leuţ.

Vlădescu: Pe vremea aia nu era democraţie... Cere, poate primeşti, nu vezi că toţi cer?... Ei, până la urmă, ai priceput?

Roată: Chiar dacă am pricepe noi câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorbea ceea, cucoane: ţăranul când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte, să ierte cinstita faţă a Dumneavoastră. Eu socot că treaba asta, cu ieşitul din criză, se putea face fără să cadă greul taman pe noi, amărâţii amărâţilor; că de, noi ştim a-nvârti sapa, coasa şi secera, dar Dumneavoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru, alb. Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea. Până acuma, noi, cei nevoiaşi, am dus o piatră mai mare sau mai mică pe umeri, însă acum suntem chemaţi a purta împreună, tot noi, calicii, o stâncă pe umerele noastre.

Sună telefonul ministrului.

Vlădescu: Oameni buni, e musai să plec, mă cheamă şeful. (În receptor)  Imediat, Lenuţo.

Voci din popor: Ruşâni, lipitorilor!