Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoCând creştinul rosteşte în Simbolul de credinţă „Cred întru Unul Dumnezeu…” nu o face dintr-o simplă inerţie sau că acesta este „mersul” cultului, ci conştientizând valoarea credinţei în viaţa sa. De altfel, Simbolul de credinţă redactat la primele două Sinoade Ecumenice (din 325 - Niceea şi cel din 381 - Constantinopol) începe cu acest verb: a crede (pistevo), folosit la singular astăzi (cred), deşi în forma originală apărea credem (pistevomen), deoarece în Biserică toţi uniţi în jurul altarului în acelaşi duh, sentiment şi voinţă mărturisim credinţa noastră în Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită: în Tatăl, în Fiul şi în Sf. Duh. O altă precizare de ordin filologic se cuvine aici a se aduce: acelaşi original vorbeşte despre omologia tis pisteos, aşadar de mărturisirea credinţei, şi nu de simbol (to symbolo), cum apare astăzi în toate cărţile noastre de cult.
Puterea Dumnezeului nostru
Însă în ce să credem? Aici pare a fi miza verbului „a crede”, care se oglindeşte imediat în expresia „întru Unul Dumnezeu”, arătând aici monoteismul religiei noastre, pe de o parte, dar şi puterea Dumnezeului nostru, pe de altă parte. Şi mai uimitoare este expresia familialităţii pe care Fiul ne-o aduce şi ne-o prezintă: Dumnezeul cel ceresc, „Cel ce este”, Yahweh din imaginile vetero-testamentare este „Tatăl”, şi aceasta are pentru noi importanţă, căci deşi El, Cel ce este „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor” acceptă ca noi să-L numim atât de simplu şi să-L cuprindem pe cel Necuprins printr-un singur cuvânt: „Tată” (Patera).
Recunoaşterea Celui Unu-Născut
Al doilea articol al Simbolului de credinţă este deschis de o conjuncţie (şi, kai) care în mod cert trebuie legat de verbul „a crede”, astfel că forma textuală ar suna acum astfel: „cred întru Unul Dumnezeu… şi [cred] întru Unul Domn Iisus Hristos”. La o primă analiză, fraza este identică, schimbându-se doar substantivul propriu.
Îl recunoaştem în cel de-al doilea articol şi credem în Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut.
În fond, aici se formulează „învăţătura Bisericii despre taina sfintei Iconomii cu centru în Întruparea Fiului şi a Cuvântului lui Dumnezeu” (Despos Ath. Lialios, Erminia Dogmatikon kai Symbolikon keimenon tis Orthodoxou Ekklisias, vol. 1, Ed. Oikos Adelfon Kiriakidis, Tesalonic, 1992, 47). Acum (re)cunoaştem că Iisus este Mântuitorul (sotir) şi Domnul (kyrios), făcând mai apoi apel din nou la imaginile Vechiului Testament, precum Iş 4:22-3, şi recunoscând că El este „Unul-Născut” (Monogennis). De fapt, această recunoaştere a Celui Unu-Născut o exprimăm prin cântec şi poezie în antifonul al doilea de la Sf. Liturghie, compus în opinia unor cercetători de chiar împăratul bizantin Justinian.
Fiul nu este o fantasmagorie creştină
Treptat-treptat în Simbolul de credinţă ni se reflectă actele mântuitoare ale Fiului, descrise atât de amplu în Noul Testament. Sf. Părinţi nu au uitat aici să-l amintească pe Pilat din Pont, tocmai ca să se arate istoricitatea Fiului şi că Acesta a suferit moartea pe cruce în mod real din porunca lui Pilat. Fiul nu este o fantasmagorie creştină sau un simplu „personaj” pe seama căruia s-au ţesut „mituri creştine”; El este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat în istorie, care pătimeşte moartea ca pe moarte să o omoare prin moartea Sa.
Mărturisirea de credinţă treimică
Verbul „a crede” se leagă în ultimă instanţă şi de Persoana Sf. Duh, astfel încât mărturisirea de credinţă pe care o face credinciosul este treimică: el crede întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitor, crede întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi crede întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcător.
Dacă la Iordan vorbim de Epifanie, în fiecare rostire a Simbolului de credinţă, fiecare devine martor al Epifaniei şi dă mărturie despre ea, despre descoperirea Tatălui şi a lucrărilor Sale, despre Fiul Său cel iubit şi despre jertfa Sa mântuitoare, despre Sf. Duh, care a „grăit prin prooroci” şi care din Tatăl purcede.
Mărturia directă a istoriei Bisericii noastre
Simbolul de credinţă nu este numai o hotărâre sinodală, o rugăciunesau un răspuns al oamenilor sfinţi la marile frământări dogmatice ale secolului al IV-lea, ci este şi mărturia directă a istoriei Bisericii noastre, iar prin acest Simbol suntem nu numai continuatori ai mărturisirii şi credinţei Sf. Părinţi, ci şi martori ai redactării sale. Dacă simbolismul strigării: Uşile, uşile, să luăm aminte se referă la atenţia pe care trebuia să o dea clerul inferior la uşile bisericii, cred că astăzi creştinul trebuie să-şi concentreze atenţia la uşa sufletului la care bate acelaşi Hristos, şi la Aceasta să ia aminte!
(Alexandru Prelipcean)
