Abuzurile comise asupra copiilor se soldează cu nopţi bântuite de coşmaruri, ţipete de groază, lacrimi înăbuşite, individualităţi reprimate şi frânte. De câte ori aud despre asemenea situaţii, şi aud foarte des, mă gândesc imediat la băieţii mei, Alexandru şi Iulian. Ideea că un copil poate suferi o agresiune fizică sau psihică ne provoacă nu numai disconfort, ci şi mânie. Este de neînchipuit cât au de îndurat unii oameni! Dintre toate realităţile nefericite din lumea în care trăim, abuzurile asupra copiilor sunt cele mai teribile.

 

Umilirea copiilor

Într-un fel sau altul, fiecăruia dintre noi îi este furată demnitatea originală în contextul unui aşa-zis "joc al puterii". Desigur, trăim într-o lume în care lupta pentru supravieţuire este inevitabilă, în care e nevoie de o anumita cruzime pentru a ne feri de primejdii. Numai că, în cazul abuzurilor asupra copiilor, departe de a se reduce la cele fizice, agresiunile au numeroase forme pe care le ignoram, de obicei, sau, mai grav, de care ne putem face vinovaţi chiar noi înşine, uneori: umilirea copiilor prin atitudini sau cuvinte sarcastice, recurgerea la invective verbale, comportări brutale, indiferenţa, abuzurile emoţionale sunt şi ele tot abuzuri. De asemenea, să nu-i uităm pe copiii care sunt exploataţi pretutindeni în lume, fiind obligaţi să muncească sau să se prostitueze pentru a satisface lăcomia sau plăcerile unor indivizi depravaţi.

 

Copiii, principalele victime ale stilului nostru de viaţă

Modul abuziv în care înţelegem să ne exercităm puterea, autoritatea şi dreptul de proprietate sau stăpânire constituie un păcat fundamental care-şi are rădăcinile în suficienţă şi orgoliu. A face abuz atât de libertatea personală, cât şi de cea a semenilor noştri, a nu respecta libertatea fiecărei făpturi create de Dumnezeu - iată un alt păcat major de care va trebui să dăm seama în faţa Lui. Aceste păcate ne determină să tratăm oamenii ca pe simple obiecte. Abuzul asupra copiilor este un exemplu grăitor al unei atari conduite nefericite. Copiii au ajuns principalele victime ale stilului nostru de viaţă.
Pe căi directe sau indirecte, pedagogia puterii şi a simţului de proprietate promovează ideea că pedepsele corporale sunt benefice şi necesare în procesul instructivo-educativ şi că, prin ele, îi vom învăţa pe copii să-şi respecte părinţii şi să-i asculte. Tolerarea violenţelor comise asupra femeilor şi copiilor face parte dintr-o tradiţie profană străveche, care predomină în foarte multe zone geografice. Mai mult, această practică eronată este "legitimată" prin citate extrase din textele scripturistice şi patristice. Adepţii ei recurg la tactici de intimidare a celor ce sunt dependenţi de ei pe plan spiritual.

 

Abuzuri care deformează voinţa umană

Doctrina neortodoxă a "păcatului originar" constituie principala sursă de justificare a multor practici pedagogice care se caracterizează prin cruzime şi represiune, apreciindu-se că e absolut necesar ca voinţa copiilor să fie "înfrântă" pentru a-i învăţa cum "se cuvine" să se comporte. Orice manifestare de protest sau îndârjire din partea copilului, rezultată din aplicarea unor astfel de practici "educaţionale", e interpretată ca un indiciu al necesităţii de a se recurge la sancţiuni suplimentare. Asemenea abuzuri deformează şi mutilează voinţa umană, consecinţele fiind deosebit de grave: copilul (sau copilul devenit adult) ajunge să fie sau complet indiferent sau teribil de irascibil şi agresiv. Semnificaţia doctrinei păcatului strămoşesc e greşit interpretată drept o dovadă a faptului că toţi copiii "sunt răi din naştere". Să ne gândim, spre pildă, la felul în care interpretăm de cele mai multe ori binecunoscutul verset 6 din Psalmul 50: "Iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea". În loc să se explice sensul corect al acestui verset, şi anume, că ne naştem într-o lume în care predomină păcatele şi abuzurile de tot felul, se susţine că este vorba despre mărturia certă şi incontestabilă a faptului că ne-am născut "răi şi păcătoşi".

 

Agresiunile

Abuzurile şi agresiunile nu-i privesc numai pe cei care le suferă în mod direct - ele se răsfrâng şi asupra noastră, a celorlalţi oameni. Orice martor al unui act de violenţă devine el însuşi o victimă care se deprinde să ignore actele de violenţă, să fie întru totul nepăsător sau să se considere neputincios în faţa lor. De multe ori, agresorii pretind "că-i fac un bine"; deşi sunt complet surzi şi insensibili faţă de adevăratele nevoi ale celor pe care-i chinuiesc, oamenii cei mai violenţi pretind cu cinism că ei "ştiu ce le este de folos" victimelor lor.
În general, în viaţa de familie se presupune că părinţii au drept de proprietate asupra copiilor lor: "Este copilul meu şi fac ce vreau eu cu el; îl cresc cum îmi place mie" - bineînţeles, toate acestea "pentru binele" copilului, chipurile! Majoritatea copiilor, în loc să fie ajutaţi să se maturizeze şi să-şi stabilească anumite limite, suportă consecinţele nefaste ale violării personalităţii lor; ei sunt rareori încurajaţi să-şi susţină opiniile sau să-şi exprime dezacordul în mod liber şi neînhibat - fiind constrânşi, de obicei, să consimtă la tot ce li se spune sau la tot ce li se sugerează să facă, adică să se supună adulţilor.

 

„Pedagogia otrăvitoare”

"Pedagogia otrăvitoare", aşa cum a fost ea definită şi descrisă atât de sugestiv de Alice Miller, ocupă un rol esenţial în tragedia abuzurilor comise asupra copiilor, deoarece, prin promovarea dreptului de proprietate asupra copiilor, favorizează violenţa faţă de ei. Regula este următoarea: copiii sunt obligaţi să-şi asculte părinţii şi să respecte cu orice preţ, iar părinţii au convingerea că au drepturi absolute asupra copiilor lor din punct de vedere fizic, psihic şi intelectual.
Să nu profităm niciodată, în nici o împrejurare de vulnerabilitatea copiilor! Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt o reflectare a relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni. Dumnezeu nu ne constrânge niciodată; El nu ne impune un anumit cod de comportare - nici măcar atunci când Îl respingem. Cu toate că este Creatorul lumii şi Ziditorul nostru, El nu face niciodată abuz de autoritatea Lui. Ca şi adulţii, copiii sunt chipul Dumnezeului nostru viu şi iubitor - prin urmare, ei sunt peste măsură de preţioşi în ochii Săi: "a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor" (Matei 19, 14; Marcu 10, 14).
Copiii nu sunt posesiuni ale părinţilor, ei sunt posesorii împărăţiei cereşti.

(John CHRYSSAVGIS, www.crestinortodox.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Nu abuzaţi de copiii voştri!.

Comentarii