Zilele acestea am sărbătorit pe Sfântul Ioanichie cel Mare. A trăit în secolele VIII şi IX, în Bitinia. Născut într-o familie săracă, se va ocupa de creşterea animalelor. Om robust şi curajos, ajuns la vârsta de 43 ani, se va înrola în garda imperială. După 24 ani de armată, se va retrage pentru a aprofunda viaţa creştină, pe care o cunoştea de mic, dar pe care nu o adâncise. Trăieşte 12 ani în pelerinaje şi rugăciune şi apoi se călugăreşte.

Învaţă psaltirea pe de rost şi obişnuieşte să zică, după fiecare stih, „nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, ajutorul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie.”

Această rugăciune o păstrăm de la el până astăzi.  Primeşte de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi va fi numit de contemporanii săi Ioanichie cel Mare. Va trece la cele veşnice în 846, la 94 ani.

Pe acest sfânt îl prăznuia părintele Ioanichie Bălan. Aceasta era ziua lui onomastică (4 noiembrie). Prăznuirea Sfântului Ioanichie mi-a amintit de părintele Ioanichie Bălan şi de clipele când l-am cunoscut.

*

Era în primăvara lui 1991, cred că în postul Sfintelor Paşti. Am aflat de la câţiva cunoscuţi că peste câteva zile, la Casa de Cultură, va fi o conferinţă cu un părinte de la o mănăstire. Nu mi-am propus să merg la ea dar, venind de la un antrenament cu un prieten, în trecere, am văzut lume multă pe treptele Casei de Cultură.

Era seara şi oamenii intrau în sala mare, pentru a prinde locuri. Era o bucurie, o preocupare, un entuziasm, care ne-au prins şi pe noi. Am intrat prin mulţime (erau 500 – 600 oameni) şi am ajuns până în faţă, aproape de scenă.

Ne-am aşezat într-un colţ şi aşteptam. Eram curioşi. Nu mai participasem niciodată la o conferinţă cu un preot. Mulţi stăteau în picioare şi se continua să se intre. Organizatorii erau cei de la Frăţia Ortodoxă.

*

După un timp, nu prea lung, părintele Ioanichie a fost prezentat, i s-a dat cuvântul şi a început să vorbească. Îl analizam.

Încercam să-i fac „profilul psihologic”. Mi s-a părut foarte hotărât, chiar aspru atunci. Îşi încreţea fruntea, ridurile formau linii drepte, paralele.

Nu m-a câştigat de la prima vedere. Ştiam că a fost la o conferinţă şi părintele Cleopa, tot de la Sihăstria. Se vorbea despre el şi se vorbea şi despre mănăstirea Sihăstria, printre unii apropiaţi şi rude.

Mi se părea departe mănăstirea aceasta. Acum, privindu-l pe părintele Ioanichie, încercam să desluşesc prin el ceva despre lumea din care vine.

*

Povestea despre pustnici care au trăit prin păduri, care aproape nu mâncau nimic şi care vorbeau cu sfinţii şi cu Dumnezeu în rugăciunile lor.

Nu ştiu care era tema acelei seri duhovniceşti. Poate ceva despre post. A vorbit apoi despre ţăranii de pe valea Bistriţei, care veneau la mănăstirea Bistriţa pentru rugăciuni şi spovedanie, despre cât erau de credincioşi bătrânii şi gospodarii de acum 30 – 40 ani. Veneau cu căruţele în posturi şi la sărbători, îşi aduceau bolnavii şi aduceau şi jertfa lor, ce aveau mai bun pe acasă. Făină sau ouă sau ceară, ce puteau şi ei.

Încet-încet, a prins a vorbi despre „ţărişoara noastră” şi despre voievozii ei. Despre icoana şi căndeluţa din cămăruţa românului. Credinţa sărmanului ţăran a ţinut ţara asta. Pentru credinţa lor ne mai ţine bunul Dumnezeu. Şi tot aşa vreo oră.

Suntem ortodocşi de la începuturi, de la Sfântul Apostol Andrei. Neamul nostru a rezistat în istorie prin credinţă. Prin voievozii lui, prin creştinii lui, prin mănăstirile lui. Să nu ne vindem acum.

*

La un moment dat, au început să mi se umezească ochii. Mi-era ruşine de prietenul meu şi încercam să nu mă vadă. A trezit în noi un sentiment de iubire de ţară şi am început să înţelegem că aparţinem unei tradiţie şi că noi, românii avem o credinţă.

Aveam nevoie de asta. Eram tineri şi, ca toţi tinerii, în căutare. Eram în confuzie. Intraseră atunci foarte mult în România practicile orientale. Artele marţiale, yoga, zen budhismul, oratio mentis. Voiam să ne dedicăm unui ideal, voiam să ne angajăm într-o luptă spirituală, să ne îmbunătăţim şi nu ştiam încotro.

Căutam şi într-o parte şi în alta. Şi ca mine erau sute de tineri în Suceava.

*

În vremea aceea, începusem să mă spovedesc la un părinte din oraş, dar nu eram foarte mulţumit. Mi se părea că părintele la care mă spovedeam era prea blând. Îmi ziceam: ar fi bine dacă m-aş putea spovedi la părintele Ioanichie. Aş învăţa multe de la el. Mi-era însă cam frică şi apoi mă gândeam că nu are el timp de mine. Este scriitor, ţine conferinţe ... cine sunt eu să-l abordez şi cum?

După conferinţa asta m-am gândit cred, o săptămână la ce-a vorbit. Au trecut lunile, a venit toamna şi am mers la Iaşi la facultate. Apoi, în postul Crăciunului, am ajuns pe la Sihăstria. Am reuşit şi să ne spovedim la părintele. Eram vreo cinci studenţi. Am început să-l cunoaştem. Părintele era ferm şi sensibil în acelaşi timp.

Ne-a ajutat mult. Îi păstrăm cu toţii o amintire frumoasă. A fost părintele nostru câţiva ani de zile. Scriitor talentat, duhovnic atent şi predicator ce împărtăşea cuvânt cu putere multă. Era numit de mulţi preoţi şi chiar ierarhi „sabia duhului”.

A trecut la cele veşnice şi este îngropat în cimitirul mănăstirii Sihăstria, alături de părintele Cleopa şi părintele Paisie Olaru.

Niciodată să nu-i uităm pe cei care ne-au iubit, ne-au ajutat şi au muncit pentru zidirea noastră. 

Doamne, odihneşte cu drepţii pe Ioanichie, arhimandritul părintele nostru.

(IULIAN MARCU, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Părintele Ioanichie Bălan - Sabia duhului .

Comentarii