Izvoare istorice şi arheologice sigure atestă, cu multe secole i.H., obiceiul de a se face cadou ouă colorate la unele sărbători sezoniere, în primul rând la Anul Nou: în China, cu ocazia sărbătorii Tsing-ming, care cădea în aprilie, se obişnuia să se ofere în dar ouă colorate; la vechii perşi, era obiceiul ca, la sărbătoarea primăverii, oamenii să-şi dăruiască unul altuia ouă de diferite culori; la romani, tinerii vopseau ouăle în roşu şi, pe lângă alte cadouri, şi le trimiteau reciproc la sărbătoarea lui Ianus; la vechii slavi există datina ca la sărbătoarea primăverii să se ofere în dar ouă roşii etc.

 

Simbolistica oului

Oul este, alături de lut şi aluat, arhetip al genezei. Astfel, chinezii credeau că cerul împreună cu pământul sunt ca un ou de pasăre: cerul este învelişul pământului, precum coaja oului este învelişul gălbenuşului. La rândul lor, vechii perşi credeau că cerul, pământul, apa şi tot ce se găseşte sub cer sunt închise ca într-un ou: cerul este deasupra şi dedesubtul pământului, iar pământul este înăuntrul cerului, ca şi gălbenuşul în ou. Ei credeau că la începutul lumii se află numai Dumnezeu, iar peste întregul spaţiu al haosului domnea întunericul. La un moment dat a apărut un ou care a fost acoperit cu aripile întunericului şi fecundat de către noapte. Din Oul fecundat au ieşit Soarele şi Luna care s-au înălţat pe cer. Pământul fiind mai greu, s-a lăsat în jos. Credinţe cosmogonice asemănătoare întâlnim şi la alte popoare ale antichităţii: la fenicieni, din haosul primitiv apare un duh care se divide în cer şi pământ, de unde răsar Soarele şi Luna; la egipteni creaţia lumii începe cu formarea unui ou pe întinsul apelor.

Ţăranul român în prima jumătate a secolului XX credea că "pământul e în chipul unui ou; fundul oului este pământul, iar vârful e cerul; el stă pe ape".

Imaginea arhetipală care a stat la baza comparării universului cu oul îşi are originea în faptul că acest termen de comparaţie este generator de viaţă. Din el au înmugurit Pământul, Soarele, Luna, viaţa. Soarele însuşi a fost comparat cu un pui. Lumina zilei şi unii zei care simbolizează Soarele (la egipteni Ra, Amon-Ra) îşi au originea, de asemenea, în ou. Astfel, oul ca simbol al creaţiei, al fertilităţii şi al Soarelui, astru de care depinde viaţa pe pământ, a rămas până spre vremurile noastre simbolul reînvierii naturii, substitut al divinităţii sacrificate violent, prin spargere.

 

Oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă

Oul este un substitut al divinităţii primordiale, înfrumuseţat (gătit) prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna Patimilor, jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte.

Izvoare istorice şi arheologice certe atestă, cu multe secole înainte de Hristos, obiceiul de a se face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Anul Nou: la sărbătorile de primăvară, vechii perşi îşi dăruiau ouă de diferite culori; tinerii romani îşi trimiteau ouă vopsite în roşu, împreună cu alte cadouri, la sărbătoarea zeului Ianus etc. Apariţia frecventă a oului, în special a oului colorat, în ceremoniile antice de înnoire a timpului se bazează pe concepţiile lor cosmogonice care comparau universul cu oul generator de viaţă. De pildă, chinezii credeau că Cerul şi Pământul formează un uriaş ou de pasăre: Cerul ar fi învelişul Pământului, asemănător cojii de ou care înveleşte gălbenuşul.

Treptat, obiceiurile preistorice legate de acest arhetip al genezei, oul, au fost preluate şi de creştinism: oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. La început ouăle se vopseau cu plante în galben - culoarea Soarelui pe bolta Cerului, şi în roşu - culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe. După milenii de evoluţie a credinţelor şi ideilor religioase, românii înroşesc şi încondeiază ouăle primăvara, la sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, Paştele.

 

Înroşitul şi încondeiatul ouălor de Paşti

Înroşitul şi încondeiatul ouălor, meşteşuguri populare de un rar rafinament artistic, se îmbină cu numeroase credinţe şi obiceiuri precreştine. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul Paresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat şi încondeiat) în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violenţă în cap (Ciocnitul ouălor) şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul şi spaţiul înconjurător moare şi renaşte anual, împreună cu divinitatea adorată. Bogata terminologie zonală a ouălor încondeiate reflectă tehnica încondeiatului (oua închistate, împistrite, picurate, pictate, împuiate, ouă încondeiate) şi instrumentele folosite (chişiţă). Alte denumiri, precum ouă necăjite şi ouă muncite, se referă la chinul ouălor în timpul complicatului proces de încondeiere: desenarea cu ceară încinsă, şi introducerea lor de mai multe ori în apa fiartă. Obiceiurile şi credinţele legate de cojile acestora pot aduce frumuseţe şi sănătate, belşug şi rod bogat, pot să lege sau să îndepărteze oamenii, sa grăbească căsătoria fetelor, să înmulţească vitele etc.

Obiceiurile calendaristice legate de colorarea şi încondeierea ouălor, folosirea lor în practicile magice menite să aducă prosperitate turmelor şi ogoarelor, fertilitate animalelor, vegetalelor şi oamenilor, aruncarea cojilor de ouă pe apă pentru a anunţa Blajinii de sosirea Paştelui etc, etc. Sunt practici precreştine implicate în renovarea timpului şi transmise până spre zilele noastre.

(Ion Ghinoiu)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Oul, alături de lut şi aluat, arhetip al genezei.

Comentarii